section
inapoi ultramuros inainte
ultramuros. bio
m-am născut într-o Românie a socialismului triumfant. mă rog, triumfant este o noțiune discutabilă dacă luăm în calcul penuriile generalizate, intermitența curentului electric și starea de phihoză a societății. să spunem că socialismul triumfa împotriva oamenilor.

dar sistemul politic nu e totul. un copil poate avea o copilărie fericită în Coreea de Nord sau poate trăi un infern în Elveția. în condițiile oferite de sfârșitul de secol trecut, consider că am avut o copilărie luminoasă, fără lipsuri sau traumatisme majore sau minore. tragicul ce a întrerupt seninătatea inocenței nu a venit din condițiile materiale sau ideologice imediate, ci mi-a fost indus de înțelegerea ideii de finitudine, de inexorabilă încetare a tot și a toate. nu dispariția cuiva sau a ceva anume, ci ideea de ineluctabilitate a sfârșitului.

din acel moment, destul de devreme, sufletul meu de copil a fost mereu umbrit de o tristețe fără nume. bucuriile nu au mai fost nicicând plenare, fericirea nu a mai avut forța de a dura. abia la adolescență am reușit să cicatrizez oarecum, cu filozofie occidentală și orientală, sfâșierea fără leac a sfârșitului. în fața morții, religia mi s-a părut mereu o falsă soluție, o șmecherie care în final nu face decât să agraveze situația. durerea pe care o provoca implacabilul provizorat al existenței s-a atenuat, am rămas însă cu sechelele lucidității. moartea nu m-a mai durut, nu m-a mai speriat, însă nici viața nu m-a mai putut entuziasma foarte tare.

am avut pasiuni, am pus pariuri cu mine însumi, m-am înverșunat să obțin anumite lucruri, să mă dezbar de altele, am invidiat, am detestat, am râvnit ca toată lumea. am fost cuminte, am fost rebel, am trăit în afara legii, am trăit înăuntrul legii, am făcut echilibristică pe gardul dintre ele, dar nu am mai putut trăi nimic direct pe sufletul gol. între mine și existența mea a rămas mereu o mică distanță, un spațiu sub entuziasmul meu în care s-a strecurat mereu un strat de scepticism. două lucruri pot însă face să dispară reticența mea existențială : scriitura și iubirea.

prin scriitură înțeleg exercițiile de admirație voluntare si cultul grafic pentru limbă, mai întâi cea română și mai apoi cea franceză. prin iubire înțeleg șansa, singura, de a reuși o conexie autentică cu o altă ființă umană. împletite, iubirea și scriitura au puterea de a anula nu moartea, ci conștiința morții. sfârșitul nu dispare în iubire ci devine ridicol de insignifiant în mintea iubitorului iubit. atunci când iubirea lipsește, pentru a suporta absurdul existenței, îmbrac haina umorului, a satirei și a sarcasmului. umorul meu nu este o armă de atac, ci un scut de apărare.

școli generale, vacanțe, licee, escapade, facultăți, diplome, sejururi, stagii, posturi, pribegie, experiențe, trăiri, ce rost ar avea o înșiruire de date și evenimente care nici măcar pentru mine nu mai au prea mult înțeles... în ceea ce mă privește, doar cuvântul scris poate rămâne peste timp, doar efemeritatea sentimentului de a iubi poate dăinui.

# către o biografie anticipativ-delirantă scrisă la 18 ani
section