section
inapoi ultramuros inainte
ultramuros. imagini
prin imagini nu mă refer la miriadele de clișee care mai de care mai anoste prin saturația culorilor țipând a banal și prin compoziția căscând a plictiseală. fotografia a devenit mai nou atât de la îndemâna oricui încât cu siguranță va sfârși prin a se îneca în propria sa trivialitate, ca într-o vomă a realității imediat regurgitate după înghițire. tragic nu este că astăzi se fac atât de multe fotografii, tragic este că atât de multe fotografii ce ar trebui șterse nu se șterg. ele se aglutinează irepresibil în arhive personale ca niște monstruoase tumori vizuale. în momentul în care cineva acumulează mai multe imagini decât are posibilitatea fizică de a putea revedea din când în când, fotografia devine o fugă spre înainte fără noimă, o alunecare scăpată de sub control, pe care cele câteva secunde de privire din momentul imediat următor fotografierii nu o pot în niciun caz salva de la dezagregare.

nu sunt un fotograf profesionist. nu sunt un vânător de imagini. nu ies din casă motivat să prind neapărat sublimul, nu mă plimb ore în șir pe străzi cu degetul pe declanșator, și cu capacul obiectivului în buzunar. căci sublimul simte și nu se arată. iar noi nu rezistăm tentației de a apăsa pe trăgaci. orgoliul nostru și simțul ridicolului nu ne lasă să ne întoarcem acasă cu mâna goală. astfel, deși plecăm să vânăm feline mari, nu ne putem abține să nu surprindem câteva mâțe derizorii. sunt atât de drăguțe, sunt atât de la modă…

nu sunt un bun turist, un turist modern, și încă mai puțin un turist pozator. de fiecare dată când întâlnesc ceva “frumos”, departe de casă aflându-mă, nu mă pot împiedica să simt cum aș strica momentul încercând să-l imortalizez. în primul rând, interpunând între realitate și privirea mea un aparat foto (unii autori - Baudrillard dar nu numai - spun că este o reacție de auto-apărare a unui suflet mic care nu știe ce să facă cu un sublim ce îl copleșește) mi-aș limita și mi-aș denatura trăirea. concentrat pe reglajele tehnice și pe cadraj, magia momentului se evaporă. în al doilea rând, în ziua de astăzi, pot găsi cu ușurință pe internet instantanee regulamentare înfățișând obiective turistice, sigur mai reușite decât cele mai reușite încercări ale mele. nu am orgoliul să le fi capturat cu aparatul meu, nu am nevoie de această dovadă digitală că am fost personal acolo. simplul fapt de a rememora și a retrăi acele momente îmi sunt suficiente.

prin imagini mă refer la acea magică și foarte personală întâlnire între un traseu cotidian sau ocazional, un moment de sublim, un unghi revelator și norocul de a avea un aparat foto în mână. prin imagine mă refer la acea fotografie, singura, dintr-un pumn de încercări, ce se impune și pe care o voi clasa ca semnificativă. prin imagine mă refer la fotografia ca prilej de povestire. o fotografie completă este după mine cea care are nevoie de o legendă, cea căreia o explicație îi sporește farmecul și misterul, iară nu o sleiește de ele așa cum i-ar face-o răspunsul pentru o ghicitoare care i-ar corespunde. fotografia care nu are nevoie de legendă, nu are nevoie nici de autor. nu îmi pot asuma o fotografie care ar fi putut fi făcută de oricine, dacă poate funcționa și fără legendă.

iar despre această molimă incomensurabilă numită “selfie” ce să mai spun, poate oare exista ceva mai degradant și mai obscen în comportamentul uman decât zâmbetul pe care cineva îl schițează de la sine, cu sine, pentru sine ? în scara mea de valori, cineva care s-ar masturba în public ar fi încă mai puțin vulgar decât cineva care își mângâie ego-ul în văzul tuturor. ce trist că omul, care este o ființă socială prin excelență, să fi ajuns astăzi să înlocuiască gestul de a cere ajutorul unui semen trecător cu acel băț de selfie, ce nu poate fi altceva decât un vibrator fotografic care prelungește și mecanizează puterea mâinii în actul de a-ți satisface egotista plăcere de a te juca infantil cu propriul tău chip.

section