j’acasse…!

une fois qu’on a dit que la vie est absurde, qu’on le croit sincèrement et qu’on constate que l’écriture ne peut se soustraire à cet absurde, on peut continuer à céder à la tentation du scribouillage, mais à condition de rester conscient du fait que le résultat ne sera rien d’autre que du pur verbiage.

odată ce am afirmat că viața e absurdă, odată ce cred sincer această afirmație, și constat că scriitura nu se poate sustrage acestui absurd, nu pot continua să cedez tentației de a înnegri hârtia decât cu condiția de a rămâne conștient de faptul că rezultatul nu va fi nimic altceva decât pure vorbe goale.

de la promo en promo

j’ignore comment définir le sentiment que j’éprouve lorsque je m’assois pour écrire : je me sens drôlement triste et tristement drôle en même temps.

nu știu cum să definesc sentimentul pe care îl am atunci când mă așez la masa de scris : ezit între o amărăciune hazlie și un haz amar.

el gran’ detestadorador

les temps sont à la polarisation de l’importance des choses. peu de détails arrivent encore à nous laisser indifférents, à échapper aux l’irrépressibles sceaux de nos préférences. avec l’approbation dans notre main gauche, et le dégoût dans la droite, nous ressentons le besoin d’estampiller tout objet avec lequel nous entrons en contact, J’adore-J’déteste-J’adore-J’déteste, signe d’un égocentrisme effréné… et si nous essayions de laisser les choses tranquilles, dans leur neutralité de choses, après tout elles n’ont rien à faire de notre goût envahissant.

trăim o epocă a polarizării importanței lucrurilor. puține amănunte mai reușesc să ne lase indiferenți, să se sustragă irepresibilelor peceți ale preferințelor noastre. în stânga cu aprobarea, în dreapta cu dezgustul, simțim nevoia de a ștampila orice obiect cu care intrăm în contact, Ador-Detest-Ador-Detest, semn al unui egocentrism desfrânat… ce-ar fi dacă am încerca să lăsăm lucrurile în pace, la urma urmei poate că le este indiferentă năvalnica noastră părere.

panacée

à l’heure où le moindre scribouillard s’efforce d’écrire un livre-solution, tous ce que j’arrive à me proposer c’est d’écrire un livre-dissolution.

într-o epocă în care orice scriitoraș se chinuie să scrie o carte-soluție, tot ceea ce eu reușesc să-mi propun este să scriu o carte-disoluție.

personnalité culte

it doesn’t matter how delirious your perception of the reality is, if the others are willing to play along with it. if you think you’re a goddess, well, you Really are one if the 3-4 lousy people that constitute your entourage were carefully manipulated to think you are a goddess. hence the importance of carefully choosing the people surrounding you. so, at the starting point, you have to be rather lucid in order to make this choice but once you see the world as divided in haters and adorers, you can successfully ignore every person who considers you with objectivity if you can counterbalance all the cold and impartial looks with the worshiping behavior of a couple of devotees.

mes torts et mes travers

penser aux enfants dénutris d’Afrique m’a énormément aidé à tenir bon dans tous mes régimes alimentaires. par contre, c’est une mauvaise idée si je veux me stimuler pour rester actif. ça marche beaucoup moins bien avec les Africains, car dans mes indécrottables prejugés ils sont tout de même royalement servis en oisiveté. un occidental ne saura jamais rattraper un petit Africain dans la gestion du glandage… il faudrait du coup aller en Asie, et se figurer les petites mains travailleuses de chez Nike et compagnie, là vous pouvez enfin vous sentir enfin un peu fainéant. et puis, si vous vous sentez coupable pour ne pas avoir rendu le portefeuille à la vieille qui l’avait échappé sans s’en rendre compte juste devant vous, pensez une minute aux enfants des favellas de Rio, dont certains ont plus de meurtres à leur actif qu’il n’ont d’années de vie.

gândul la copiii subnutriți din Africa m-a ajutat enorm să pot duce până la capăt regimurile mele alimentare. în schimb, este o proastă idee dacă vreau să mă mențin activ. nu prea merge să mă gândesc la africani, pentru că, potrivit prejudecăților mele tenace, africanii sunt totuși niște regi ai lenevelii. un occidental nu va putea niciodată să bată un african pe terenul trândăvelii… ar trebui poate să mergem cu gândul în Asia, și să ne imaginăm mânuțele sârguincioase cosând pentru Nike și compania; abia comparându-ne cu ele ne putem simți în sfârșit puțin indolenți. în aceeași ordine de idei, dacă vă simțiți vinovat de a nu fi returnat portofelul bătrânicii ce l-a scăpat pe jos fără să-și dea seama chiar în fața voastră, vă puteți gândi la copiii favelelor din Rio, printre care unii au la activ mai multe crime decât ani de viață.

quelle performance, sa vie !

dans la série “femmes qui vont la peine, toute la peine, voire le respect et, tant qu’on y est, l’admiration”, je suis retombé sur Marina Abramovic, une artiste plus grande que nature. ce qui m’impressionne le plus chez elle ce n’est pas (une fois de plus!) la valeur intrinsèque de son oeuvre, sinon le travail qu’elle opère sur elle-même, par rapport à son corps, par rapport à la maîtrise de son existence. elle m’apparaît totalement désinhibée, dans le sens le plus noble du terme, trait si rare chez le commun des mortelles.

si une bonne partie de ses performances sont carrément disjonctées, car dans ce monde de coincés que nous sommes un artiste peut être outrancier presque par inadvertance, on sent pleinement chez elle que cet énorme écart du naturel est soutenu par une pétillante et très saine conception de la vie, dans laquelle je me retrouve parfaitement; je devine que sa folie maîtrisée s’appuie solidement sur une normalité “Made in Eastern Socialist Europe”, avec laquelle je me retrouve énormément d’affinités (quand elle raconte par exemple comme sa mère la giflait lorsqu’elle était petite parce qu’elle voulait se refaire le nez). et c’est là où j’aimerais pointer du doigt quelque chose qui m’intrigue chez elle, car elle dénie ce moule dans lequel elle s’est formée, au point d’en faire une chose horrible. chacun est libre de chercher ses ressorts artistiques là où bon lui semble, mais diaboliser à ce point un régime politique sous lequel elle a été une privilegiée et a pu tout de même avoir accès à toute la culture nécessaire à ce qu’elle devienne l’artiste qu’elle est aujourd’hui, me paraît excessif. j’aimerais savoir ce qu’elle serait devenue si elle grandissait dans une famille petite bourgeoise en banlieue de New Jersey…

je ne la crois pas une seconde lorsqu’elle suggère qu’être adolescente dans l’Yougoslavie de Tito fut une chose aussi monstrueuse que cela (en tout cas pas à cause du regime), au point où elle s’est sentie violée et mutilée à vie par cette cette obsédante étoile rouge communiste qu’elle a assumée comme une malédiction, étoile qu’elle a fini par se faire scarifier sur le ventre, et par proprement habiter dans sa maison de campagne en forme d’étoile.

elle peut délirer autant qu’elle veut sur l’influence du régime communiste sur les gens, mais moi je parle plutôt d’une chose plus discrète, à savoir de ce que les gens ont fait de la substance dudit régime dans leur quotidien. je m’explique, ce n’est pas, par exemple, l’impact nuisible du mensonge officiel qui est le plus influent d’après moi sinon comment les gens accommodent ce mensonge dans leur vie de tous les jours, comment ils l’utilisent, ils l’évitent et le manipulent. moi aussi, j’ai cultivé longtemps mes aversions viscérales contre le communisme, mais j’ai fini par accepter qu’il a bel et bien participé de ce que je suis devenu, et tout compte fait je ne changerai pour rien au monde mon enfance dans un environemment doctrinaire si exageré et grotesque que même les enfants avait des doutes quant à sa pertinence, pour une enfance à la con dans l’Amérique parano et lobotomisée des années 70-80.

à part cet “insignifiant détail”, j’adore la désinvolture avec laquelle elle a traversé sa vie, le détachement aristocratique avec lequel elle s’est servie de son corps et de son esprit. mention spéciale pour son sublime Balcan Erotic Epic, qui aurait tourné au ridicule et au scabreux s’il avait été réalisé par un homme.

în seria “femei care merită efortul, respectul și, de ce nu, admirația”, am dat din nou de Marina Abramovic, o artistă mai mare decât statura ei naturală. ceea ce mă impresionează cel mai mult la ea nu este (încă o dată!) valoarea intrinsecă a operei sale, ci modelajul pe care și-l aplică propriei persoane, propriului corp, propriei existențe și propriului destin. mi se înfățișează ca o persoană complet dezinhibată, în sensul cel mai nobil al termenului, trăsătură atât de rară la semenii noștri.

o bună parte dintre performanțele sale sunt de-a dreptul demente, de vreme ce în societatea aceasta în care suntem aproape toți niște psihorigizi un artist poate deveni ofensant aproape din inadvertență, se simte din plin că la ea această enormă distanță față de natural este susținută de către o spumoasă și foarte sănătoasă concepție despre viață, concepție la care de altfel ader fără probleme. bănuiesc că nebunia ei stăpânită se sprijină cu putere pe o normalitate “Made in Eastern Socialist Europe”, cu care îmi găsesc dealtfel multe afinități (ca atunci cănd povestește că mama ei o pălmuia când era mică în momentul în care revenea cu ideea de a-și reface nasul). și aici aș vrea să pun degetul pe ceva care mă intrigă la ea, pentru că până la urmă reneagă tot acest context în care și-a format personalitatea, mergând până într-acolo încât declară atmosfera yugoslavă socialistă ca pe una pur și simplu îngrozitoare. fiecare dintre noi este liber să caute în el resorturile artistice care îi convin cel mai mult, dar să diabolizezi în așa hal unul dintre cele mai blânde regimuri socialiste, regim în care ea a fost o privilegiată și a putut avea acces la toată cultura necesară pentru ca să poată deveni artista din ziua de astăzi, mi se pare puțin excesiv. de dragul de a întreba, aș vrea și eu să știu ce ar fi devenit ea oare dacă ar fi crescut într-o familie mic-burgheză la periferia New Jersey-ului…

nu o cred o singură secundă atunci când sugerează că a fi o adolescentă în Yugoslavia lui Tito a fost o experiență așa de monstruoasă (în orice caz nu din vina regimului), încât s-a simțit violată și mutilată pe viață de către obsedanta stea roșie comunistă pe care și-a asumat-o ca pe un blestem, stea pe care și-a scarificat-o pe pântec. până și casa ei de vacanță a simțit nevoia să o construiască în formă de stea.

Marina poate delira cât dorește despre influența regimurilor comuniste asupra oamenilor, eu aș dori să atrag atenția asupra unor lucruri mai discrete, și anume cum au transpus oamenii de rând substanța regimurilor în viața lor de zi cu zi. ca să fiu mai clar, mie mi se pare că nu minciuna propagandei este cea mai dăunătoare pentru oameni ci felul în care oamenii receptează această duplicitate oficială a discursului, felul în care o utilizează și o imbrică în existențele lor. și eu mi-am cultivat multă vreme aversiuni viscerale împotriva comunismului, dar am sfârșit prin a accepta faptul că orânduirea socialistă a contribuit la formarea personalității mele. mi-am dat seama că, la urma urmei, nu aș schimba pentru nimic în lume copilăria mea într-o mediu doctrinar atât de exagerat și grotesc încât nici copiii nu credeau în pertinența lui, pe o copilărie stupidă într-o Americă paranoică și lobotomizată cum era cea a anilor 70-80.

în afara acestui “amănunt neînsemnat”, ador dezinvoltura cu care artista și-a traversat viața, detașarea aristocratică cu care și-a utilizat corpul și spiritul. o mențiune specială pentru al său “Balkan Erotic Epic”, care ar fi dat în ridicol și în scabros dacă ar fi fost imaginat și realizat de către un bărbat.

tu me passes le sel, stp ?

dans le couple, la sympathie mutuelle est juste le minimum syndical. par dessus, nous devons ajouter des couches et des couches de petits gestes gratuits, comme autant d’ornements destinés à embellir l’autre, de bidules sensés remplir l’espace qui se crée entre nous lorsque nous nous déclarons ensemble. nous n’avons pas le choix, car la structure même de nos personnalités détermine une distance minimale entre les partenaires. il nous est impossible de s’approcher plus, nous n’avons qu’à tenter de meubler cet interstice. une fois bien rempli avec les armoires à glace et les commodes de nos expériences communes et de nos souvenirs, nous nous faufilons avec difficulté dans ce passé devenu le nôtre.

în cuplu, simpatia reciprocă este doar minimul sindical. peste ea trebuie să punem straturi peste straturi de mici gesturi gratuite, ornamente cu care să-l înfrumusețăm pe celălalt, cu care să umplem spațiul acesta pe care îl delimităm între noi declarându-ne împreună. nu avem de ales, structura personalităților noastre însăși determină o distanță minimă între parteneri. ne este imposibil să ne apropiem mai mult, nu putem face altceva decât să încercăm să mobilăm acest interstițiu. odată burdușit cu dulapurile și comodele experiențelor comune și a amintirilor, ne strecurăm cu greu în acest trecut devenit de-acum al nostru.

déclaré absent par contumace

“il faut se battre aussi pour les causes perdues d’avance, car ce qui compte c’est la lutte et non pas son objet”, me déclamais-je avec enthousiasme quand j’avais 20 ans… à quel point ma devise a changé… il faut abandonner jusqu’aux causes gagnées d’avance, je me chuchote aujourd’hui, car ce qui compte c’est le détachement et non pas son objet…

ça a l’air commode comme ça, mais l’ataraxie c’est du sacré boulot !

“trebuie să lupți și pentru cauzele pierdute dinainte, căci ceea ce contează este lupta și nu obiectul ei”, îmi declamam entuziast la 20 de ani… cât de mult s-a schimbat această deviză… trebuie să abandonezi și cauzele câștigate dinainte, îmi șoptesc astăzi în barbă, căci ceea ce contează este detașarea și nu obiectul ei…

pare simplu așa, când o spun, dar ataraxia este o treabă al dracu’ de grea !

empathiement large

c’est tellement petit de s’intéresser à l’existence des autres uniquement par peur d’être accusé de manque d’empathie ou d’humanité. comme si scruter leur petits malheurs et leur petits bonheurs ça pouvait nous rendre plus nobles… participer au bonheur de l’autre est habituellement empreint d’une fausseté congénitale alors que l’accompagner dans le malheur n’est après tout que l’expression d’un apitoiement prémonitoire pour nos propres infortunes à venir.

este meschin să ne arătăm interesați de soarta altora doar din teama de a nu fi acuzați de lipsă de empatie sau de umanitate. ca și cum a scruta măruntele nefericiri sau fericiri ale celorlalți ne-ar putea face mai nobili… participarea la fericirea altcuiva este de obicei impregnată de o falsitate congenitală iar a-i fi cuiva alături la necaz nu este până la urmă decât expresia unei mile premonitorii pentru propriile noastre nenorociri ce vor să vină.

ça crève les yeux

voilà, si l’on me demande le nom d’une femme qui, par son oeuvre d’artiste, m’a touché au plus profond de mon âme, et que je peux sans hésiter placer parmi les esprits qui m’ont essentiellement influencé, alors je dis : Sybille Ruppert.

SybilleRuppert

son oeuvre s’élève au dessus des questions sur la différence genrée, sa féminité est imperceptible dans son travail car celui-ci me semble tellement culotté, tellement sincère et loin de toute pudeur existentielle qu’il pourrait être facilement considéré trop osé même pour le plus désinhibé des hommes. pourtant moins célèbre qu’eux, elle n’a rien à envier à Bellmer ou bien à Giger; au contraire, mis à côté d’elle, le premier me paraît tout à coup pris dans une obscénité autopoïetique, et le deuxième atteint d’un maniérisme impersonnel…

je mets Sybille Ruppert parmi les artistes qui ont dénoncé avec une force inouïe la misèrable condition humaine, et qui ont déploré avec la plus intense violence le fardeau de la chair… “j’écrasai le ver luisant” ne peut être, à mon avis, l’oeuvre d’une femme, ni d’un homme d’ailleurs, sinon celle d’une inventivité et d’une intelligence venues d’un au-delà où les interdits n’ont tout simplement pas de sens. sa sensibilité semble avoir compris la complexité de l’âme humaine comme si cette dernière était d’un dépouillement ridicule, et la souffrance dans laquelle baignent ses personnages m’apparaît comme si elle m’était présentée à travers l’impitoyable oeil d’une divinité inquisitrice.

elle est morte début en juillet 2011, seule et presque oubliée, à 69 ans, dans son appartement parisien…

1971-Ruppert-Flucht

Soeur-Epouse-Ruppert

Ver-Luisant-Ruppert

iată, dacă mi se cere să numesc o femeie care, prin opera ei de artistă, m-a impresionat până în străfundul sufletului, și pe care aș putea s-o așez fără ezitare printre spiritele care m-au influențat de o manieră esențială, atunci am să spun : Sybille Ruppert.

opera ei se ridică deasupra întrebărilor privind diferența de gen, feminitatea sa este imperceptibilă în lucrări, postura sa artistică mi se pare atât de temerară, atât de sinceră și de îndepărtată de orice pudoare existențială încât ar putea fi considerată cu ușurință prea îndrăzneață chiar și de către cel mai dezinhibat dintre bărbați. deși mai puțin celebră decât ei, ea nu are nimic de invidiat de la Bellmer sau de la Giger; din contră, puși lângă ea, primul mi se pare că este dintr-odată cuprins de o obscenitate autopoietică, iar al doilea atins de un manierism impersonal…

o așez pe Sybille Ruppert printre artiștii care au denunțat cu o forță nemaivăzută precaritatea condiției umane, și care au deplorat cu cea mai intensă violență povara cărnii… “j’écrasai le ver luisant” nu poate fi, după mine, opera unei femei, și nici a unui bărbat dealtfel, ci cea a unei inventivități și a unei inteligențe venite dintr-un tărâm în care interdicțiile nu au pur și simplu nici un sens. sensibilitatea ei pare să fi înțeles complexitatea sufletului încât el apare ca fiind de o despuiere ridicolă, iar suferința în care sunt plonjate personajele sale ne apare ca și cum ne-ar fi prezentată prin perspectiva nemiloasă a unei divinități inchizitoare.

a murit în iulie 2011, singură și aproape uitată, la 69 de ani, în apartamentul său parizian…

des gestes en brosse

peu importe nos efforts de bien ranger notre vie, le hasard réussit toujours nous ébouriffer les intentions. mais, après tout, ce n’est pas grave, car c’est le genre de coiffure existentielle très à la mode aujourd’hui.

oricâtă ordine am încerca să punem în viața noastră, hazardul ne ciufulește implacabil intențiile. dar nu e grav, e o coafură existentială foarte la modă în ziua de azi.

mmoui…

un prix Nobel de littérature joint ses couilles à son phallique stylo et donne son avis sur les auteurs femmes, un sujet tellement sensible – c’est le cas de le dire ! -, que j’ai touché hier. je suis trop petit pour m’exprimer sur la justesse de ses affirmations, mais en gentlemen bien éduqué je peux confirmer que ce n’est pas du tout poli ce qu’il ose dire, surtout à une époque où les chiennes de garde défendent férocement le politiquement correct:

“In an interview at the Royal Geographic Society on Tuesday about his career, Naipaul, who has been described as the “greatest living writer of English prose”, was asked if he considered any woman writer his literary match. He replied: “I don’t think so.” Of Austen he said he “couldn’t possibly share her sentimental ambitions, her sentimental sense of the world”.

He felt that women writers were “quite different”. He said: “I read a piece of writing and within a paragraph or two I know whether it is by a woman or not. I think [it is] unequal to me.”

The author, who was born in Trinidad, said this was because of women’s “sentimentality, the narrow view of the world”. “And inevitably for a woman, she is not a complete master of a house, so that comes over in her writing too,” he said.

He added: “My publisher, who was so good as a taster and editor, when she became a writer, lo and behold, it was all this feminine tosh. I don’t mean this in any unkind way.”

sapristi, en essayant de rester neutre, je me sens presque obligé de faire acte de bonne foi et de déclarer un artiste femme de mon classement personnel, qui dépasserait sa condition pour s’inscrire dans l’universalité. j’ai quelqu’un en tête, il me faut juste ramasser quelques infos, et je reviendrai dans quelques jours.

quant à VC Naipaul, vous avez le tout ici.

***

un laureat Nobel pentru literatură își alătură testiculele (a se citi curajul) falicului său stilou și își dă cu părerea despre scriitoare, un subiect atât de sensibil – literalmente ! – pe care l-am abordat ieri. eu sunt prea mic pentru a aprecia justețea afirmațiilor sale, dar ca un gentleman bine educat pot confirma că nu este deloc politicos ceea ce spune, mai ales într-o epocă în care “cățelele de gardă” apără cu ferocitate politicul corect :

“In an interview at the Royal Geographic Society on Tuesday about his career, Naipaul, who has been described as the “greatest living writer of English prose”, was asked if he considered any woman writer his literary match. He replied: “I don’t think so.” Of Austen he said he “couldn’t possibly share her sentimental ambitions, her sentimental sense of the world”.

He felt that women writers were “quite different”. He said: “I read a piece of writing and within a paragraph or two I know whether it is by a woman or not. I think [it is] unequal to me.”

The author, who was born in Trinidad, said this was because of women’s “sentimentality, the narrow view of the world”. “And inevitably for a woman, she is not a complete master of a house, so that comes over in her writing too,” he said.

He added: “My publisher, who was so good as a taster and editor, when she became a writer, lo and behold, it was all this feminine tosh. I don’t mean this in any unkind way.”

fir-ar să fie, încercând să rămân neutru mă simt aproape obligat să dovedesc că sunt de credința cea bună și să declar o artistă din clasamentul meu personal, care și-a depășit condiția și s-a înscris pe orbita universalității. am deja pe cineva în minte, trebuie doar să mai adun câteva informații, și revin cu rezultatul.

cât despre VC Naipaul, iată conținutul integral al articolului aici.

de Vilmorin

mon ami b., à qui je venais de montrer le fabuleux numéro d’ “Obliques” sur la femme surréaliste, me demande tout à coup qui est mon écrivaine préférée. je reste désemparé car je n’arrive pas à lui sortir un nom spontanément. cela m’a fait réaliser que, même si j’apprécie énormément une bonne dizaine d’auteures, aucune ne se qualifie pour faire partie de ma garde rapprochée, aucune jusqu’à date n’est arrivée à me donner la sensation qu’elle a mis au point un univers imaginaire entier, un monde habitable, capable de me transformer essentiellement, comme l’ont fait ceux de Borges, Camus, Cioran, Salinas, Beckett.

chez les femmes-auteur je n’ai jamais ressenti ce déclic (dans ma tête, on s’entend bien) qui leur permette de se détacher de leur condition humaine et de passer dans le champ mythologique de la démiurgie littéraire. si certaines écrivaines m’ont semblées plus grandes que nature, plus grandes que moi en tous les cas, ce fut parce que je finissait toujours par m’agenouiller devant leur sensibilité créatrice, plein d’une admiration profane, sans pour autant ressentir la vénération hiératique dont je suis épris lorsque j’approche mes classiques.

Mistral, de Beauvoir, Nin, Dupré, Reyes, toutes furent pour moi des compagnes de chemin, spirituel bien sûr, mais surtout sentimental. aucune ne put se hisser au rang de guide, et je les ai accompagné sur un bout de leur (commun, d’accord, mais le LEUR) chemin, sans jamais sentir que je devais les suivre parce qu’elles me montraient Le chemin.

et puis, il y a quelques semaines de cela, je découvre vraiment ce qui se cache derrière ce nom un peu “arsenic et vieille dentelle” : Louise de Vilmorin. je la croyais du 17e, elle est morte quelques anneés avant ma naissance, contemporaine donc de ceux que j’ai appelé ci-dessus ma garde rapprochée. pourquoi je me trompais aussi grossièrement?, lisez la biographie du personnage et vous comprendrez…

(cliquez sur la photo pour une vidéo)

si l’oeuvre romanesque de Louise de Vilmorin ne fait pas le poids pour s’inscrire dans mon petit cercle d’auteurs essentiels, je suis tombé par contre sur ses “Carnets”, et ensuite tombé sous le charme de cette femme qui laisse tomber le masque de son personnage d’écrivaine, et a l’audace de se montrer dans toute la splendeur de son imperfection. j’ai tellement aimé que je vous propose le texte intégral de ce petit livre.

Carnets-Vilmorin. (document pdf de 250 kb)

et puis, drôle de coïncidence : c. avait une admiration profonde pour Malraux (bien que cette admiration ait eu comme origine une simple mais charmante photo et non pas les pavés lourds d’humanisme qu’il avait pondus) et voilà que je développe une sympathie pour Louise de Vilmorin, sa dernière femme, qu’il a vu s’eteindre dans ses bras. c. aimait le Malraux fougueux et jeune, j’aime la Vilmorin assagie et mûre.

***

amicul meu b., căruia tocmai îi arătasem fabulosul număr din “Obliques” dedicat femeii suprarealiste, mă întreabă dintr-odată cine este scriitoarea mea preferată. rămân descumpănit, pentru că nu îi pot oferi un nume în mod spontan. întrebarea sa m-a făcut să-mi dau seama că, deși apreciez enorm vreo zece scriitoare, niciuna nu se califică pentru a face parte din garda mea de corp și de suflet, niciuna până acum nu a reușit să-mi ofere senzația că ar fi pus la punct un univers imaginar întreg, o lume completă, trăibilă, capabilă să mă transforme esențial, așa cum au făcut-o Borges, Camus, Cioran, Salinas, Beckett.

la femeile-autoare nu am simțit niciodată acest declic (în capul meu, să ne înțelegem) care să le permită să se detașeze de condiția lor umană și să treacă în câmpul mitologic al demiurgiei literare. dacă talentul anumitor scriitoare mi s-a părut considerabil, mai mare decât al meu în orice caz, este pentru că ele mă făceau ca în cele din urmă să mă așez în genunchi în fața sensibilității lor creatoare, plin de o admirație profană, fără totuși să ajung la sentimentul de venerație hieratică ce mă cuprinde atunci când îmi abordez clasicii.

Mistral, de Beauvoir, Nin, Dupré, Reyes, toate mi-au fost tovarășe de drum, spiritual bineînțeles, dar mai ales sentimental. niciuna nu s-a putut înălța la rangul de ghid, și le-am însoțit pe bucățica lor (comună, de acord dar a LOR) de drum, fără să am senzația că trebuia să le urmez pentru că ele erau călăuzele Drumului de urmat.

și iată că, acum câteva săptămâni, descopăr cine se ascunde cu adevărat sub acest nume oarecum “arsenic și dantelă veche” : Louise de Vilmorin. o credeam aparținând secolului 17, pe când de fapt a murit cu câțiva ani înainte să mă nasc, contemporană deci cu cei pe care i-am numit mai sus garda mea de corp și suflet. de ce mă înșelam atât de tare ? citiți biografia personajului și veți înțelege.

(clic pe imagine pentru un fragment video)

dacă opera romanescă a Louisei de Vilmorin nu are greutatea necesară pentru a se înscrie în micul meu cerc de autori esențiali, am dat în schimb de “Carnete”-le sale, și imediat am fost fermecat de această femeie care înlătură masca personajului său de scriitoare, și are îndrăzneala de a se arăta în toată splendoarea imperfecțiunii sale. mi-a plăcut atât de mult încât vă propun textul integral a acestei cărticele.

Carnets-Vilmorin. (document pdf de 250 kb)

și apoi, coincidență amuzantă : c. avea o admirație profundă pentru Malraux (deși această admirație a avut ca origine o simplă dar șarmantă fotografie și nu cărămizile grele de umanism pe care le-a produs personajul) și iată că dezvolt o simpatie pentru Louise de Vilmorin, ultima sa soție, care s-a și stins în brațele sale. c. îl plăcea pe tânărul și înflăcăratul Malraux, mie îmi place Louise de Vilmorin potolită și coaptă.

faire la part des gloses

difficile de trouver un équilibre entre nouveaux médias et les médias classiques. prenez la lecture par exemple, si vous la faites toute sur papier vous êtes un ringard rétrograde, si vous ne lisez qu’à l’écran, vous êtes un frivole écervelé.

greu de găsit un echilibru între noile media și media clasice. luați de exemplu cititul, dacă vă faceți lecturile exclusiv pe hârtie, sunteți un retrograd anchilozat, dacă nu citiți decât pe ecrane, atunci sunteți un frivol descreierat.

cerveau noué

parfois je sécrète du mécontentement comme si mon esprit était un estomac dérangé, comme si rien ne lui réussissait. que le goût de l’existence soit bon ou mauvais, il importe peu, parfois tout ce que je peux produire c’est un reflux neuronal agaçant.

‪câteodată secret nemulțumiri de parcă mintea mi-ar fi un stomac deranjat, ca și cum nimic nu i-ar cădea bine. fie gustul traiului bun sau rău, nu mai contează, câteodată tot ceea ce pot produce este un reflux neuronal agasant. ‬

parole souche

la philosophie indienne affirme qu’on ne peut en aucun cas être le point de départ d’un dialogue, puisque nous sommes tous en train de répondre à une parole qui nous a déjà été adressée avant notre venue au monde. il nous est donc impossible de nous situer à l’origine de ce qu’on appelle dans le langage moderne un « fil de conversation ». tout à fait d’accord, mais ça fait quand même du bien de faire semblant de temps à autre que, dans un effort d’ecriture, l’on peut poser un fragment de notre discours comme origine d’une causerie inédite.

filozofia indiană afirmă că este imposibil să fim punctul de plecare al unui dialog, de vreme ce suntem cu toții pe cale să răspundem unui cuvânt ce ne-a fost adresat înainte chiar de venirea noastră pe lume. ne este așadar imposibil să ne situăm la originea a ceea ce numim în limbajul modern “un fir de conversație”. sunt total de acord cu această viziune, dar parcă ne face bine și să ne amăgim că, din când în când, printr-un efort scriitoricesc, putem așeza un fragment din discursul nostru ca origine a unei conversații inedite.

far away, so close…

ceci est juste une petite publicité pour le film “The American” réalisé par Anton Crobijn. une petite merveille de style, presque une toile de peintre en ce qui a trait aux couleurs et à la photographie. un rythme lent, mais dense de tout le poids dont les menus détails le chargent sans aucune fausse note.

mais la scène pour laquelle j’ai décidé d’en parler ici est celle du tout début, criante de vérité et tellement rafraîchissante… enfin du naturel, enfin de l’idiosyncrasie du tueur. merci Corbijn, tu balayes du revers de main toute la merde hollywoodienne avec ses soi-disant tueurs bavards jusqu’à la nausée, et avec leur “victimes” qui se sauvent neuf fois sur dix…

the american – refreshing scene

aceasta este doar o mică publicitate pentru filmul “The American”, regizat de Anton Corbijn. o mică minune de stil, comparabilă cu o pânză de mare pictor în ceea ce privește coloarea și fotografia. un ritm lent, dar foarte dens, greu de însemnătăți smulse detaliilor, și absența oricărei note false fac din el un film de excepție.

însă scena pe care m-am decis să o pomenesc aici este cea cu care filmul debutează, strigătoare de adevăr și atât de răcoritoare… în sfârșit o abordare naturală, în sfârșit expusă o adevărată idiosincrazie a ucigașului… mulțumesc, Corbijn, reușești să mături cu dosul palmei tot rahatul hollywood-ian cu așa-zișii săi ucigași guralivi până te ia cu greață, și cu victimele lor care reușesc să scape aproape de fiecare dată…

breaking line

inspiré par ça :

et puis il y a des séparations qui se passent avant l’heure, comme des fissures qui attaquent notre tasse de café préférée, que nous observons et que nous voyons grandir chaque jour un peu plus, et qui finiront bientôt par la casser. nous savourons encore notre café, mais notre cœur se serre, en essayant d’écarter la sensation d’irréversible et la certitude de l’irrémédiable. nous savons que nous allons nous en séparer, et nous savons que rien ne sera plus comme il l’était car nous savons que la vie a toujours été trop courte. le cœur serré, nous allons jeter notre tassé le moment venu, avant même qu’elle ne soit cassée, lorsque le précieux liquide commencera à fuir par les maudites fissures. mais qu’importe, nous allons avoir assez de temps de savourer d’autres cafés, et de s’attacher à d’autres tassés. il y a des agonies qui nous sont offertes pour nous laisser le temps de bâtir notre hommage au passé, de chérir l’imperfection du présent, et d’accepter l’absence du futur. la sagesse de l’impuissance nous gagne, et nous apprivoisons tant bien que mal le moment d’une fin annoncée, d’un épilogue sans lendemain.

și mai sunt și despărțiri care se petrec prematur, ca niște fisuri care atacă ceașca noastră de cafea preferată, pe care le observăm neputincioși și le vedem mărindu-se în fiecare zi câte puțin, și care vor sfârși prin a o sparge. încă ne savurăm cafeaua în ea, dar inima noastră se strânge încercând să înlăture senzația de ireversibil și certitudinea iremediabilului. știm că ne vom despărți, și mai știm că nimic nu va mai fi ca înainte, pentru că știm că viața a fost mereu prea scurtă. cu inima strânsă, vom arunca ceașca la timpul potrivit, înainte de a se fi spart de tot, atunci când prețiosul lichid va începe să se scurgă prin blestematele fisuri. însă până la urmă nu contează, vom avea răgazul să savurăm și alte cafele, și să ne atașăm de alte cești. există agonii care ne sunt date tocmai pentru a putea aduce un omagiu trecutului, pentru a prețui imperfecțiunea prezentului, și pentru a accepta absența viitorului. înțelepciunea neputinței ne cuprinde, și încercăm să îmblânzim cum putem momentul unui sfârșit anunțat, a unui epilog fără urmări.

quantum de la défaite

j’ai vraiment connu des mecs qui venaient des anciennes colonies françaises et qui portaient des drôles de noms : Desiré LaVictoire,  Aimé LaLiberté, et ainsi de suite…
avoir pour nom de famille “la liberté” ou “la victoire” c’est comme avoir une bite de blanc dans tes sphincters identitaires, une bite trans-héréditaire à jamais plantée dans ta postérité. la liberté ? non mais on rêve, c’est quand même le comble de la malice et de la noircissure (sic!)… la victoire ? la victoire de qui ? contre qui ? du colon blanc et puissant contre des natifs qui deviennent des faux indigènes une fois qu’ils ont été permutés à volonté sur l’échiquier géo-politique ?… quelques générations plus tard, ils pourraient oublier cet enculage originel, mais non, ils ne peuvent pas, car leur nom est là pour toujours, pour leur rappeler de manière sarcastique une humiliation que l’on a voulu pérenne. comme si un enfant né d’un viol pourrait finir par être fier du nez aquilin hérité de l’agresseur de sa mère…
et puis, pour que le déshonneur soit complet, remarquez la moquerie complémentaire du prénom, imposé par l’autre monstrueuse machine d’asservissement : le christianisme.

am cunoscut indivizi care proveneau din fostele colonii franceze și care purtau nume oarecum nostime : Desiré LaVictoire,  Aimé LaLiberté, și așa mai departe… să ai ca nume de familie “libertate” sau “victorie” este ca și cum ai avea un mădular de alb adânc în sfincterele tale identitare, un mădular trans-ereditar înfipt pentru totdeauna în posteritate. “libertate” ?, nu serios, asta e culmea maliției și a negrului din cerul gurii (sic!)… “victorie” ? victoria cui ? împotriva cui ? a colonistului alb împotriva nativilor care devin astfel falși indigeni, odată ce au fost permutați după bunul plac pe eșichhierul geo-politic ?… câteva generații mai târziu, ar putea uita această sodomizare existențială originară, dar nu, iată că nu pot, pentru că numele lor de familie este acolo, dăinuie, le amintește de manieră sarcastică o umilință pe care cineva a dorit-o perenă. ca și cum am cere unui copil născut în urma unui viol să fie mândru de nasul acvilin moștenit de la agresorul mamei sale…
în fine, pentru ca dezonoarea să fie completă, remarcați vă rog batjocura complementară a prenumelui, băgată pe gât de către cealaltă monstruoasă mașinărie a subjugării : creștinismul.

pencher au centre

vous ne savez plus si vous avez une sensibilité politique de gauche ou une insensibilité de droite ? vous pouvez faire l’expérience suivante : prenez un livre de poèmes et mettez-vous 15 minutes à lire sur un banc, devant une manufacture, avant que le boulot ne commence, ensuite répétez deux heures plus tard devant une tour à bureaux au centre-ville. je vous garantis, vous verrez beaucoup plus clair… personnellement, j’arrive encore à ressentir un peu de honte devant le flot matinal d’ouvriers déjà fatigués, alors que je ressens un léger mépris de classe envers les hordes de costume-cravate qui se pressent vers leur cubicule en sirotant leur café.

nu mai știți dacă aveți o sensibilitate politică de stânga sau o insensibilitate de dreapta ? ați putea face următoarea experiență : luați o carte de poezie și așezați-vă 15 minute să citiți pe o bancă în fața unei fabrici, chiar înainte de începerea lucrului, iar apoi repetați gestul două ore mai târziu în fața unui imobil cu birouri în plin centrul orașului. vă garantez, o să vedeți mult mai clar… în ceea ce mă privește, mi se întâmplă să mai resimt puțină rușine în fața șuvoiului matinal de muncitori deja obosiți, și un lejer dispreț de clasă în fața hoardei de costum-cravată care se grăbesc către cubiculul lor sorbindu-și cafelele.

structurellement impardonnable

l’infidélité intervient lorsque une personne, bien installée dans sa relation, commence à se trouver des velléités d’insatiabilité, et trouve que le réel est incomplet. le vrai traître (y compris de soi-même) est celui qui croît qu’il est possible de vivre concomitamment les mêmes choses avec deux personnes différentes, sans être puni. puni par le Possible, par la société, par les deux personnes trahies, et finalement puni par la partie intègre de lui-même. c’est un interdit car le réel ne supporte pas l’ubiquité sentimentale et le chevauchement des versions. il y a donc dans l’idée d’infidélité l’idée du double.

infidelitatea intervine atunci când o persoană, bine instalată în relația sa, începe să-și găsească veleități de insațiabilitate, și să i se pară că realul este incomplet. adevăratul trădător (inclusiv de sine) este cel care crede că este posibil să trăiască aceleași lucruri, în același timp, cu persoane diferite, fără să poată fi pedepsit. pedepsit de Posibil, de societate, de cele două persoane trădate, și în cele din urmă pedepsit de către partea integră a sinelui. infidelitatea este interzisă pentru că realul nu suportă ubicuitatea sentimentală și încălecarea versiunilor. există deci în ideea de infidelitate ideea de dublu.

trop, c’est comme pas assez

a plusieurs reprises, les femmes que j’ai aimées ont accusé les poèmes que je leur avais dédiés de facticité, les unes plus incrédules que les autres devant la facilité avec laquelle je les composais. “ce n’est pas possible que tu me vois aussi magnifique que ça, ce n’est pas moi qui t’inspire tout ça, je crois que tu ne m’aimes pas, moi, particulièrement,” me reprochaient elles tour à tour, “tu aimes la femme en général, voire même pas l’idée de la femme; peut-être que tu aimes juste les poèmes dédiés aux femmes, juste la poésie en soi”, se ravisaient-elles sans exception… “tu pourrais écrire un poème d’amour meme à un caillou que tu ramasses sur ton chemin”. j’avoue que c’est partiellement vrai, mais trouvez-moi d’abord un caillou qui me fasse vibrer comme une femme le fait, et ensuite on en parlera. peut-être ne s’agit-il, en bonne partie, que d’une posture esthétique de ma part, mais une chose est sûre, mon inspiration et la facilite de composition ne sont au rendez-vous que si j’y crois vraiment. la femme que j’encense est éblouissante parce que je l’aime et non pas le contraire. ce sont mes sentiments, appuyés par leur conversion phrastique qui la rendent hors du commun, à mes yeux, bien sûr. et voilà qu’au lieu que cette abondance et cette magnificence soient prises pour des preuves d’amour, j’ai presque à chaque fois abouti par ressentir mes emportements textuels comme tout autant de boulets que j’ai dû justifier, et justifier encore, avec de si piteux résultats.

dans un mélange de modestie (“c’est trop beau pour être pour moi”) et d’orgueil (“mais je tiens quand même que ça soit pour moi”), aucune muse n’a eu jusqu’à date l’élégance de céder une partie de ses droits au bénéfice de la littérature en général. elles m’ont toutes renvoyé mes élans, illicites à leur yeux, avec la suggestion de revoir à la baisse mes efforts de sublimation de leur communes personnalités. si beaucoup de femmes peuvent être une source d’inspiration, une infime fraction seulement a la noblesse nécessaire pour se comporter en vraies égéries.

toute proportion gardée, franchement, verriez-vous Dora Maar en train d’intenter un procès à Picasso pour manque de ressemblance ?

de mai multe ori, femeile pe care le-am iubit au acuzat poemele ce le-am dedicat de facticitate, unele mai incredule decât celelalte în fața facilității cu care le compuneam. “nu se poate să mă vezi de o manieră atât de minunată, nu cred că eu sunt cea care îți inspiră toate astea, nu cred că tu mă iubești pe mine în mod deosebit”, îmi reproșau ele pe rând, “tu iubești femeia în general, sau chiar ideea de femeie, ești îndrăgostit de fapt de poezia în sine”, își schimbau ele încet-încet părerea… “tu ai fi în stare să scrii un poem de dragoste și unei pietre pe care ai culege-o în drumul tău. mărturisesc că este o parte de adevăr în acest ultim reproș, dar vă provoc să-mi găsiți mai întâi o piatră care să mă facă să vibrez așa cum o face o femeie, și apoi mai discutăm. este foarte probabil să fie vorba în bună parte de o postură estetică din partea mea, dar un lucru este sigur, inspirația și ușurința mea de a compune nu sunt prezente decât dacă cred cu adevărat în iubirea respectivă. femeia pe care încerc să o ridic în slăvi este uluitoare pentru că o iubesc și nu invers. iubirea mea nu se naște post-scriptum, ceea ce face deosebită o femeie, în ochii mei bineînțeles, sunt sentimentele pe care mi le stârnește, turnate doar mai apoi în cuvinte. dar iată că, în loc ca această abundență și magnificență să fie considerate dovezi ale iubirii, aproape de fiecare dată am sfârșit prin a resimți elanurile mele textuale ca pe tot atâtea ghiulele la picior pe care a trebuit să le justific, iară și iară, cu rezultate dezastruoase.

într-un amestec de modestie (“e prea frumos ca să fie vorba despre mine”), și de orgoliu (“dar am pretenția să fie totuși vorba despre mine”), nicio muză nu a reușit până în prezent să aibă eleganța să-și cedeze o parte din drepturi în beneficiul literaturii în general. iubitele, cu toatele, mi-au trimis înapoi elanurile, ilicite în ochii lor, cu sugestia să revizuiesc în scădere eforturile mele de sublimare a personalităților lor cenușii. dacă multe dintre femei au potențialul să devină o sursă de inspirație, doar o fracțiune infimă are noblețea necesară pentru a se comporta în autentice egerii.

păstrând proporțiile, cinstit vorbind, o puteți vedea o secundă măcar pe Dora Maar intentându-i un proces lui Picassp pentru lipsă de asemănare cu realitatea ?

pourvu que ça dure

je fais de façon récurrente (comme cette nuit encore), un mauvais rêve, dans lequel je me trouve dans le foyer d’une salle de spectacle accompagné d’une belle fille que je considère quelqu’un de très intime. un petit group s’avance vers nous, et tout le monde affiche un sourire de courtoisie, bienveillant mais sans plus. après quelques moments de silence où le gêne commence à monter d’un cran, un homme que j’ai connu vaguement dans mon adolescence se décide à me présenter aux autres, inclusivement à mon amoureuse. je la regarde et je découvre avec stupeur qu’elle s’est muée en une parfaite étrangère. elle me tend froidement la main et finit par partir avec le groupe en me laissant profondément seul au milieu d’une foule inatteignable. je suis paralysé, car je me rends compte que c’est tout à fait juste, puisque je ne connais pas du tout cette fille. ce qui m’effraie au point de me réveiller à tous les coups, ce n’est pas tellement sa métamorphose, assez terrifiante, merci, mais plutôt le fait que cette transformation s’impose à moi comme étant la plus naturelle du monde. perdre l’être qu’on aime en espace de quelques instants et trouver cela parfaitement normal, eh bien mon inconscient en refuse à chaque fois la possibilité, et me repousse dans le réel. mais, une fois réveillé, je finis par me calmer car, après tout, peut-on vraiment connaître et se lier à quelqu’un ?

am de mai mult timp un vis urât în care mă aflu în foaierul unei săli de spectacol însoțit de o tânără pe care o consider o intimă. un mic grup vine către noi, cu toții afișează un surâs de curtoazie, binevoitor și-atât. după câteva momente de liniște în care jena tot crește, un bărbat pe care l-am cunoscut vag în copilărie se hotărăște să mă prezinte celorlalți, înclusiv foarte-apropiatei mele. îmi întorc privirea către ea și realizez că s-a transformat într-o străină perfectă. îmi întinde cu răceală mâna și pleacă cu grupul lasându-mă extrem de singur în mijlocul unei mulțimi de neatins. mă simt paralizat, și am impresia că este perfect justificat, de vreme ce dintr-odată îmi dau seama la rândul meu că nu cunosc absolut deloc această persoană cu care am venit. ceea ce mă înspăimântă totuși până într-acolo încât mă trezește de fiecare dată, nu este atât metamorfoza ei, destul de înfricoșătoare în sine, ci faptul că această transformare mi se impune ca una firescă, pe care trebuie s-o accept fără obiecții… să putem pierde ființa pe care o iubim în câteva secunde și asta să ni se pară natural, ei bine inconștientul meu refuză de fiecare dată să accepte această posibilitate, și mă aruncă afară din lumea visului. însă, odată trezit, sfârșesc prin a mă calma căci, la urma urmei, putem oare cunoaște cu adevărat pe cineva încât să ne simțim legați ?

le poids idéal

je me sens souvent comme un électron libre. pas trop de quoi se réjouir, puisque pour moi cela renvoie à une indigente particule qui ne peut se lever au delà de l’accessoire et qui se trouve en deçà du droit élémentaire d’être atomisée.

adesea mă simt ca un electron liber. nu e nimic plăcut în asta, de vreme ce pentru mine sintagma trimite la o particulă indigentă care nu se poate ridica deasupra accesoriului dar care se află sub dreptul elementar de a fi atomizată.

faire plier le réel

l’idée d’infidélité m’évoque de manière immédiate les notions de dédoublement, de duplicité, de chevauchement et de superposition. la trahison se passe d’après moi lorsque quelqu’un tente et arrive à faire de copies de ses actes officiels, et qu’ensuite évite de les authentifier.

ideea de infidelitate îmi evocă de o manieră imediată noțiunile de dedublare, de duplicitate, de încălecare și de suprapunere. după mine, trădarea se petrece atunci când cineva încearcă și chiar reușește să facă copii după actele sale oficiale, dar pe care mai apoi se ferește să le autentifice.

hypocrisie, quand tu nous tiens

“ce n’est pas avec ce genre de phrase que tu auras le prix Nobel,” me reproche z., en parlant d’un billet récent. je m’en doutais un peu, mais que faire si c’est ma seule façon d’être sincère dans la peau de mon personnage? “tu devrais inventer un anti-héros et l’opposer à quelqu’un de bon dans une trame narrative bien ficelée, ça passerait beaucoup mieux.” oui, comme Camus par exemple, qui nous file en douce tout son fiel en le mettant dans la bouche et l’esprit de son Etranger, pour finir par passer pour l’humaniste de service, et par remporter le grand prix.

bah, si c’est comme ça, je pense que même Hitler aurait eu ses chances d’avoir le Nobel de la littérature, pour peu qu’il aurait limité son imagination malade à produire uniquement des fictions; il serait devenu le George Orwell allemand.

conclusion : sublimez vos actes, distillez vos idées; inventez des personnages et rejetez votre anti-humanisme sur leur dos… vous n’êtes pas convaincus ?, regardez la célébrité dont jouissent tous ces auteurs de sordides polars.

“cu genul ăsta de fraze nu o să iei niciodată premiul Nobel”, îmi reproșează z., vorbind despre o postare de acum câteva zile. îi dau completă dreptate, dar ce să fac dacă aceasta este singurul meu fel de a fi sincer în pielea personajului meu ? “ar trebui să inventezi un anti-erou, și să-l pui să înfrunte un personaj pozitiv, într-o tramă narativă țesută cu dibăcie, ar da mult mai bine, crede-mă.” da, sigur, cum a făcut Camus de exemplu, care lasă să curgă discret toată fierea pe hârtie, punând-o în gura Străinului său, ca să treacă în cele din urmă drept umanistul de bază, și să ia marele premiu.

în cazul ăsta, cred că până și Hitler ar fi avut șansa să ia Nobelul pentru literatură, singurul efort pe care ar fi trebuit să-l facă ar fi fost să-și limiteze bolnava sa imaginație la producția de ficțiune; ar fi devenit probabil un George Orwell german.

concluzia : sublimați-vă actele, distilați-vă ideile; inventați personaje și puneți-le în cârcă anti-umanismul vostru cel mai inacceptabil… nu sunteți convinși ?, uitați-vă la celebritatea de care se bucură autorii ăștia de polar-uri.

la déception comme fond de commerce de l’espoir

– ça te tuerait si tu disais quelque chose de positif de temps à autre ? me reproche b.
– je pourrais bien sur dire une phrase jolie et pleine d’optimisme, mais à condition que quelqu’un s’engage à me buter tout de suite après.

eh oui, car je n’accepterais pour rien au monde d’endurer l’abus de confiance que nous inflige l’espoir.


-te-ar omorî dacă ai zice și tu ceva pozitiv din când în când ? îmi reproșează b.
-desigur că aș putea să spun o frază drăguță și plină de optimism, însă cu condiția ca cineva să promită să mă împuște imediat după aceea.

păi da, căci nu pot accepta pentru nimic în lume să suport abuzul de încredere pe care ni-l impune speranța.

mâcher ses mots

ils disent qu’au lieu de dire une bêtise, il vaut mieux se mordre la langue. eh bien, la langue que j’aime bien me mordre c’est le français. à pleines dents.

se spune că, decât să spui o tâmpenie, mai bine îți muști limba. ei bine, limba pe care aș vrea să mi-o mușc este franceza. o mușcătură adâncă, cu toți dinții.