mmoui…

un prix Nobel de littérature joint ses couilles à son phallique stylo et donne son avis sur les auteurs femmes, un sujet tellement sensible – c’est le cas de le dire ! -, que j’ai touché hier. je suis trop petit pour m’exprimer sur la justesse de ses affirmations, mais en gentlemen bien éduqué je peux confirmer que ce n’est pas du tout poli ce qu’il ose dire, surtout à une époque où les chiennes de garde défendent férocement le politiquement correct:

“In an interview at the Royal Geographic Society on Tuesday about his career, Naipaul, who has been described as the “greatest living writer of English prose”, was asked if he considered any woman writer his literary match. He replied: “I don’t think so.” Of Austen he said he “couldn’t possibly share her sentimental ambitions, her sentimental sense of the world”.

He felt that women writers were “quite different”. He said: “I read a piece of writing and within a paragraph or two I know whether it is by a woman or not. I think [it is] unequal to me.”

The author, who was born in Trinidad, said this was because of women’s “sentimentality, the narrow view of the world”. “And inevitably for a woman, she is not a complete master of a house, so that comes over in her writing too,” he said.

He added: “My publisher, who was so good as a taster and editor, when she became a writer, lo and behold, it was all this feminine tosh. I don’t mean this in any unkind way.”

sapristi, en essayant de rester neutre, je me sens presque obligé de faire acte de bonne foi et de déclarer un artiste femme de mon classement personnel, qui dépasserait sa condition pour s’inscrire dans l’universalité. j’ai quelqu’un en tête, il me faut juste ramasser quelques infos, et je reviendrai dans quelques jours.

quant à VC Naipaul, vous avez le tout ici.

***

un laureat Nobel pentru literatură își alătură testiculele (a se citi curajul) falicului său stilou și își dă cu părerea despre scriitoare, un subiect atât de sensibil – literalmente ! – pe care l-am abordat ieri. eu sunt prea mic pentru a aprecia justețea afirmațiilor sale, dar ca un gentleman bine educat pot confirma că nu este deloc politicos ceea ce spune, mai ales într-o epocă în care “cățelele de gardă” apără cu ferocitate politicul corect :

“In an interview at the Royal Geographic Society on Tuesday about his career, Naipaul, who has been described as the “greatest living writer of English prose”, was asked if he considered any woman writer his literary match. He replied: “I don’t think so.” Of Austen he said he “couldn’t possibly share her sentimental ambitions, her sentimental sense of the world”.

He felt that women writers were “quite different”. He said: “I read a piece of writing and within a paragraph or two I know whether it is by a woman or not. I think [it is] unequal to me.”

The author, who was born in Trinidad, said this was because of women’s “sentimentality, the narrow view of the world”. “And inevitably for a woman, she is not a complete master of a house, so that comes over in her writing too,” he said.

He added: “My publisher, who was so good as a taster and editor, when she became a writer, lo and behold, it was all this feminine tosh. I don’t mean this in any unkind way.”

fir-ar să fie, încercând să rămân neutru mă simt aproape obligat să dovedesc că sunt de credința cea bună și să declar o artistă din clasamentul meu personal, care și-a depășit condiția și s-a înscris pe orbita universalității. am deja pe cineva în minte, trebuie doar să mai adun câteva informații, și revin cu rezultatul.

cât despre VC Naipaul, iată conținutul integral al articolului aici.

de Vilmorin

mon ami b., à qui je venais de montrer le fabuleux numéro d’ “Obliques” sur la femme surréaliste, me demande tout à coup qui est mon écrivaine préférée. je reste désemparé car je n’arrive pas à lui sortir un nom spontanément. cela m’a fait réaliser que, même si j’apprécie énormément une bonne dizaine d’auteures, aucune ne se qualifie pour faire partie de ma garde rapprochée, aucune jusqu’à date n’est arrivée à me donner la sensation qu’elle a mis au point un univers imaginaire entier, un monde habitable, capable de me transformer essentiellement, comme l’ont fait ceux de Borges, Camus, Cioran, Salinas, Beckett.

chez les femmes-auteur je n’ai jamais ressenti ce déclic (dans ma tête, on s’entend bien) qui leur permette de se détacher de leur condition humaine et de passer dans le champ mythologique de la démiurgie littéraire. si certaines écrivaines m’ont semblées plus grandes que nature, plus grandes que moi en tous les cas, ce fut parce que je finissait toujours par m’agenouiller devant leur sensibilité créatrice, plein d’une admiration profane, sans pour autant ressentir la vénération hiératique dont je suis épris lorsque j’approche mes classiques.

Mistral, de Beauvoir, Nin, Dupré, Reyes, toutes furent pour moi des compagnes de chemin, spirituel bien sûr, mais surtout sentimental. aucune ne put se hisser au rang de guide, et je les ai accompagné sur un bout de leur (commun, d’accord, mais le LEUR) chemin, sans jamais sentir que je devais les suivre parce qu’elles me montraient Le chemin.

et puis, il y a quelques semaines de cela, je découvre vraiment ce qui se cache derrière ce nom un peu “arsenic et vieille dentelle” : Louise de Vilmorin. je la croyais du 17e, elle est morte quelques anneés avant ma naissance, contemporaine donc de ceux que j’ai appelé ci-dessus ma garde rapprochée. pourquoi je me trompais aussi grossièrement?, lisez la biographie du personnage et vous comprendrez…

(cliquez sur la photo pour une vidéo)

si l’oeuvre romanesque de Louise de Vilmorin ne fait pas le poids pour s’inscrire dans mon petit cercle d’auteurs essentiels, je suis tombé par contre sur ses “Carnets”, et ensuite tombé sous le charme de cette femme qui laisse tomber le masque de son personnage d’écrivaine, et a l’audace de se montrer dans toute la splendeur de son imperfection. j’ai tellement aimé que je vous propose le texte intégral de ce petit livre.

Carnets-Vilmorin. (document pdf de 250 kb)

et puis, drôle de coïncidence : c. avait une admiration profonde pour Malraux (bien que cette admiration ait eu comme origine une simple mais charmante photo et non pas les pavés lourds d’humanisme qu’il avait pondus) et voilà que je développe une sympathie pour Louise de Vilmorin, sa dernière femme, qu’il a vu s’eteindre dans ses bras. c. aimait le Malraux fougueux et jeune, j’aime la Vilmorin assagie et mûre.

***

amicul meu b., căruia tocmai îi arătasem fabulosul număr din “Obliques” dedicat femeii suprarealiste, mă întreabă dintr-odată cine este scriitoarea mea preferată. rămân descumpănit, pentru că nu îi pot oferi un nume în mod spontan. întrebarea sa m-a făcut să-mi dau seama că, deși apreciez enorm vreo zece scriitoare, niciuna nu se califică pentru a face parte din garda mea de corp și de suflet, niciuna până acum nu a reușit să-mi ofere senzația că ar fi pus la punct un univers imaginar întreg, o lume completă, trăibilă, capabilă să mă transforme esențial, așa cum au făcut-o Borges, Camus, Cioran, Salinas, Beckett.

la femeile-autoare nu am simțit niciodată acest declic (în capul meu, să ne înțelegem) care să le permită să se detașeze de condiția lor umană și să treacă în câmpul mitologic al demiurgiei literare. dacă talentul anumitor scriitoare mi s-a părut considerabil, mai mare decât al meu în orice caz, este pentru că ele mă făceau ca în cele din urmă să mă așez în genunchi în fața sensibilității lor creatoare, plin de o admirație profană, fără totuși să ajung la sentimentul de venerație hieratică ce mă cuprinde atunci când îmi abordez clasicii.

Mistral, de Beauvoir, Nin, Dupré, Reyes, toate mi-au fost tovarășe de drum, spiritual bineînțeles, dar mai ales sentimental. niciuna nu s-a putut înălța la rangul de ghid, și le-am însoțit pe bucățica lor (comună, de acord dar a LOR) de drum, fără să am senzația că trebuia să le urmez pentru că ele erau călăuzele Drumului de urmat.

și iată că, acum câteva săptămâni, descopăr cine se ascunde cu adevărat sub acest nume oarecum “arsenic și dantelă veche” : Louise de Vilmorin. o credeam aparținând secolului 17, pe când de fapt a murit cu câțiva ani înainte să mă nasc, contemporană deci cu cei pe care i-am numit mai sus garda mea de corp și suflet. de ce mă înșelam atât de tare ? citiți biografia personajului și veți înțelege.

(clic pe imagine pentru un fragment video)

dacă opera romanescă a Louisei de Vilmorin nu are greutatea necesară pentru a se înscrie în micul meu cerc de autori esențiali, am dat în schimb de “Carnete”-le sale, și imediat am fost fermecat de această femeie care înlătură masca personajului său de scriitoare, și are îndrăzneala de a se arăta în toată splendoarea imperfecțiunii sale. mi-a plăcut atât de mult încât vă propun textul integral a acestei cărticele.

Carnets-Vilmorin. (document pdf de 250 kb)

și apoi, coincidență amuzantă : c. avea o admirație profundă pentru Malraux (deși această admirație a avut ca origine o simplă dar șarmantă fotografie și nu cărămizile grele de umanism pe care le-a produs personajul) și iată că dezvolt o simpatie pentru Louise de Vilmorin, ultima sa soție, care s-a și stins în brațele sale. c. îl plăcea pe tânărul și înflăcăratul Malraux, mie îmi place Louise de Vilmorin potolită și coaptă.

faire la part des gloses

difficile de trouver un équilibre entre nouveaux médias et les médias classiques. prenez la lecture par exemple, si vous la faites toute sur papier vous êtes un ringard rétrograde, si vous ne lisez qu’à l’écran, vous êtes un frivole écervelé.

greu de găsit un echilibru între noile media și media clasice. luați de exemplu cititul, dacă vă faceți lecturile exclusiv pe hârtie, sunteți un retrograd anchilozat, dacă nu citiți decât pe ecrane, atunci sunteți un frivol descreierat.

cerveau noué

parfois je sécrète du mécontentement comme si mon esprit était un estomac dérangé, comme si rien ne lui réussissait. que le goût de l’existence soit bon ou mauvais, il importe peu, parfois tout ce que je peux produire c’est un reflux neuronal agaçant.

‪câteodată secret nemulțumiri de parcă mintea mi-ar fi un stomac deranjat, ca și cum nimic nu i-ar cădea bine. fie gustul traiului bun sau rău, nu mai contează, câteodată tot ceea ce pot produce este un reflux neuronal agasant. ‬

parole souche

la philosophie indienne affirme qu’on ne peut en aucun cas être le point de départ d’un dialogue, puisque nous sommes tous en train de répondre à une parole qui nous a déjà été adressée avant notre venue au monde. il nous est donc impossible de nous situer à l’origine de ce qu’on appelle dans le langage moderne un « fil de conversation ». tout à fait d’accord, mais ça fait quand même du bien de faire semblant de temps à autre que, dans un effort d’ecriture, l’on peut poser un fragment de notre discours comme origine d’une causerie inédite.

filozofia indiană afirmă că este imposibil să fim punctul de plecare al unui dialog, de vreme ce suntem cu toții pe cale să răspundem unui cuvânt ce ne-a fost adresat înainte chiar de venirea noastră pe lume. ne este așadar imposibil să ne situăm la originea a ceea ce numim în limbajul modern “un fir de conversație”. sunt total de acord cu această viziune, dar parcă ne face bine și să ne amăgim că, din când în când, printr-un efort scriitoricesc, putem așeza un fragment din discursul nostru ca origine a unei conversații inedite.

far away, so close…

ceci est juste une petite publicité pour le film “The American” réalisé par Anton Crobijn. une petite merveille de style, presque une toile de peintre en ce qui a trait aux couleurs et à la photographie. un rythme lent, mais dense de tout le poids dont les menus détails le chargent sans aucune fausse note.

mais la scène pour laquelle j’ai décidé d’en parler ici est celle du tout début, criante de vérité et tellement rafraîchissante… enfin du naturel, enfin de l’idiosyncrasie du tueur. merci Corbijn, tu balayes du revers de main toute la merde hollywoodienne avec ses soi-disant tueurs bavards jusqu’à la nausée, et avec leur “victimes” qui se sauvent neuf fois sur dix…

the american – refreshing scene

aceasta este doar o mică publicitate pentru filmul “The American”, regizat de Anton Corbijn. o mică minune de stil, comparabilă cu o pânză de mare pictor în ceea ce privește coloarea și fotografia. un ritm lent, dar foarte dens, greu de însemnătăți smulse detaliilor, și absența oricărei note false fac din el un film de excepție.

însă scena pe care m-am decis să o pomenesc aici este cea cu care filmul debutează, strigătoare de adevăr și atât de răcoritoare… în sfârșit o abordare naturală, în sfârșit expusă o adevărată idiosincrazie a ucigașului… mulțumesc, Corbijn, reușești să mături cu dosul palmei tot rahatul hollywood-ian cu așa-zișii săi ucigași guralivi până te ia cu greață, și cu victimele lor care reușesc să scape aproape de fiecare dată…

breaking line

inspiré par ça :

et puis il y a des séparations qui se passent avant l’heure, comme des fissures qui attaquent notre tasse de café préférée, que nous observons et que nous voyons grandir chaque jour un peu plus, et qui finiront bientôt par la casser. nous savourons encore notre café, mais notre cœur se serre, en essayant d’écarter la sensation d’irréversible et la certitude de l’irrémédiable. nous savons que nous allons nous en séparer, et nous savons que rien ne sera plus comme il l’était car nous savons que la vie a toujours été trop courte. le cœur serré, nous allons jeter notre tassé le moment venu, avant même qu’elle ne soit cassée, lorsque le précieux liquide commencera à fuir par les maudites fissures. mais qu’importe, nous allons avoir assez de temps de savourer d’autres cafés, et de s’attacher à d’autres tassés. il y a des agonies qui nous sont offertes pour nous laisser le temps de bâtir notre hommage au passé, de chérir l’imperfection du présent, et d’accepter l’absence du futur. la sagesse de l’impuissance nous gagne, et nous apprivoisons tant bien que mal le moment d’une fin annoncée, d’un épilogue sans lendemain.

și mai sunt și despărțiri care se petrec prematur, ca niște fisuri care atacă ceașca noastră de cafea preferată, pe care le observăm neputincioși și le vedem mărindu-se în fiecare zi câte puțin, și care vor sfârși prin a o sparge. încă ne savurăm cafeaua în ea, dar inima noastră se strânge încercând să înlăture senzația de ireversibil și certitudinea iremediabilului. știm că ne vom despărți, și mai știm că nimic nu va mai fi ca înainte, pentru că știm că viața a fost mereu prea scurtă. cu inima strânsă, vom arunca ceașca la timpul potrivit, înainte de a se fi spart de tot, atunci când prețiosul lichid va începe să se scurgă prin blestematele fisuri. însă până la urmă nu contează, vom avea răgazul să savurăm și alte cafele, și să ne atașăm de alte cești. există agonii care ne sunt date tocmai pentru a putea aduce un omagiu trecutului, pentru a prețui imperfecțiunea prezentului, și pentru a accepta absența viitorului. înțelepciunea neputinței ne cuprinde, și încercăm să îmblânzim cum putem momentul unui sfârșit anunțat, a unui epilog fără urmări.

quantum de la défaite

j’ai vraiment connu des mecs qui venaient des anciennes colonies françaises et qui portaient des drôles de noms : Desiré LaVictoire,  Aimé LaLiberté, et ainsi de suite…
avoir pour nom de famille “la liberté” ou “la victoire” c’est comme avoir une bite de blanc dans tes sphincters identitaires, une bite trans-héréditaire à jamais plantée dans ta postérité. la liberté ? non mais on rêve, c’est quand même le comble de la malice et de la noircissure (sic!)… la victoire ? la victoire de qui ? contre qui ? du colon blanc et puissant contre des natifs qui deviennent des faux indigènes une fois qu’ils ont été permutés à volonté sur l’échiquier géo-politique ?… quelques générations plus tard, ils pourraient oublier cet enculage originel, mais non, ils ne peuvent pas, car leur nom est là pour toujours, pour leur rappeler de manière sarcastique une humiliation que l’on a voulu pérenne. comme si un enfant né d’un viol pourrait finir par être fier du nez aquilin hérité de l’agresseur de sa mère…
et puis, pour que le déshonneur soit complet, remarquez la moquerie complémentaire du prénom, imposé par l’autre monstrueuse machine d’asservissement : le christianisme.

am cunoscut indivizi care proveneau din fostele colonii franceze și care purtau nume oarecum nostime : Desiré LaVictoire,  Aimé LaLiberté, și așa mai departe… să ai ca nume de familie “libertate” sau “victorie” este ca și cum ai avea un mădular de alb adânc în sfincterele tale identitare, un mădular trans-ereditar înfipt pentru totdeauna în posteritate. “libertate” ?, nu serios, asta e culmea maliției și a negrului din cerul gurii (sic!)… “victorie” ? victoria cui ? împotriva cui ? a colonistului alb împotriva nativilor care devin astfel falși indigeni, odată ce au fost permutați după bunul plac pe eșichhierul geo-politic ?… câteva generații mai târziu, ar putea uita această sodomizare existențială originară, dar nu, iată că nu pot, pentru că numele lor de familie este acolo, dăinuie, le amintește de manieră sarcastică o umilință pe care cineva a dorit-o perenă. ca și cum am cere unui copil născut în urma unui viol să fie mândru de nasul acvilin moștenit de la agresorul mamei sale…
în fine, pentru ca dezonoarea să fie completă, remarcați vă rog batjocura complementară a prenumelui, băgată pe gât de către cealaltă monstruoasă mașinărie a subjugării : creștinismul.

pencher au centre

vous ne savez plus si vous avez une sensibilité politique de gauche ou une insensibilité de droite ? vous pouvez faire l’expérience suivante : prenez un livre de poèmes et mettez-vous 15 minutes à lire sur un banc, devant une manufacture, avant que le boulot ne commence, ensuite répétez deux heures plus tard devant une tour à bureaux au centre-ville. je vous garantis, vous verrez beaucoup plus clair… personnellement, j’arrive encore à ressentir un peu de honte devant le flot matinal d’ouvriers déjà fatigués, alors que je ressens un léger mépris de classe envers les hordes de costume-cravate qui se pressent vers leur cubicule en sirotant leur café.

nu mai știți dacă aveți o sensibilitate politică de stânga sau o insensibilitate de dreapta ? ați putea face următoarea experiență : luați o carte de poezie și așezați-vă 15 minute să citiți pe o bancă în fața unei fabrici, chiar înainte de începerea lucrului, iar apoi repetați gestul două ore mai târziu în fața unui imobil cu birouri în plin centrul orașului. vă garantez, o să vedeți mult mai clar… în ceea ce mă privește, mi se întâmplă să mai resimt puțină rușine în fața șuvoiului matinal de muncitori deja obosiți, și un lejer dispreț de clasă în fața hoardei de costum-cravată care se grăbesc către cubiculul lor sorbindu-și cafelele.

structurellement impardonnable

l’infidélité intervient lorsque une personne, bien installée dans sa relation, commence à se trouver des velléités d’insatiabilité, et trouve que le réel est incomplet. le vrai traître (y compris de soi-même) est celui qui croît qu’il est possible de vivre concomitamment les mêmes choses avec deux personnes différentes, sans être puni. puni par le Possible, par la société, par les deux personnes trahies, et finalement puni par la partie intègre de lui-même. c’est un interdit car le réel ne supporte pas l’ubiquité sentimentale et le chevauchement des versions. il y a donc dans l’idée d’infidélité l’idée du double.

infidelitatea intervine atunci când o persoană, bine instalată în relația sa, începe să-și găsească veleități de insațiabilitate, și să i se pară că realul este incomplet. adevăratul trădător (inclusiv de sine) este cel care crede că este posibil să trăiască aceleași lucruri, în același timp, cu persoane diferite, fără să poată fi pedepsit. pedepsit de Posibil, de societate, de cele două persoane trădate, și în cele din urmă pedepsit de către partea integră a sinelui. infidelitatea este interzisă pentru că realul nu suportă ubicuitatea sentimentală și încălecarea versiunilor. există deci în ideea de infidelitate ideea de dublu.

trop, c’est comme pas assez

a plusieurs reprises, les femmes que j’ai aimées ont accusé les poèmes que je leur avais dédiés de facticité, les unes plus incrédules que les autres devant la facilité avec laquelle je les composais. “ce n’est pas possible que tu me vois aussi magnifique que ça, ce n’est pas moi qui t’inspire tout ça, je crois que tu ne m’aimes pas, moi, particulièrement,” me reprochaient elles tour à tour, “tu aimes la femme en général, voire même pas l’idée de la femme; peut-être que tu aimes juste les poèmes dédiés aux femmes, juste la poésie en soi”, se ravisaient-elles sans exception… “tu pourrais écrire un poème d’amour meme à un caillou que tu ramasses sur ton chemin”. j’avoue que c’est partiellement vrai, mais trouvez-moi d’abord un caillou qui me fasse vibrer comme une femme le fait, et ensuite on en parlera. peut-être ne s’agit-il, en bonne partie, que d’une posture esthétique de ma part, mais une chose est sûre, mon inspiration et la facilite de composition ne sont au rendez-vous que si j’y crois vraiment. la femme que j’encense est éblouissante parce que je l’aime et non pas le contraire. ce sont mes sentiments, appuyés par leur conversion phrastique qui la rendent hors du commun, à mes yeux, bien sûr. et voilà qu’au lieu que cette abondance et cette magnificence soient prises pour des preuves d’amour, j’ai presque à chaque fois abouti par ressentir mes emportements textuels comme tout autant de boulets que j’ai dû justifier, et justifier encore, avec de si piteux résultats.

dans un mélange de modestie (“c’est trop beau pour être pour moi”) et d’orgueil (“mais je tiens quand même que ça soit pour moi”), aucune muse n’a eu jusqu’à date l’élégance de céder une partie de ses droits au bénéfice de la littérature en général. elles m’ont toutes renvoyé mes élans, illicites à leur yeux, avec la suggestion de revoir à la baisse mes efforts de sublimation de leur communes personnalités. si beaucoup de femmes peuvent être une source d’inspiration, une infime fraction seulement a la noblesse nécessaire pour se comporter en vraies égéries.

toute proportion gardée, franchement, verriez-vous Dora Maar en train d’intenter un procès à Picasso pour manque de ressemblance ?

de mai multe ori, femeile pe care le-am iubit au acuzat poemele ce le-am dedicat de facticitate, unele mai incredule decât celelalte în fața facilității cu care le compuneam. “nu se poate să mă vezi de o manieră atât de minunată, nu cred că eu sunt cea care îți inspiră toate astea, nu cred că tu mă iubești pe mine în mod deosebit”, îmi reproșau ele pe rând, “tu iubești femeia în general, sau chiar ideea de femeie, ești îndrăgostit de fapt de poezia în sine”, își schimbau ele încet-încet părerea… “tu ai fi în stare să scrii un poem de dragoste și unei pietre pe care ai culege-o în drumul tău. mărturisesc că este o parte de adevăr în acest ultim reproș, dar vă provoc să-mi găsiți mai întâi o piatră care să mă facă să vibrez așa cum o face o femeie, și apoi mai discutăm. este foarte probabil să fie vorba în bună parte de o postură estetică din partea mea, dar un lucru este sigur, inspirația și ușurința mea de a compune nu sunt prezente decât dacă cred cu adevărat în iubirea respectivă. femeia pe care încerc să o ridic în slăvi este uluitoare pentru că o iubesc și nu invers. iubirea mea nu se naște post-scriptum, ceea ce face deosebită o femeie, în ochii mei bineînțeles, sunt sentimentele pe care mi le stârnește, turnate doar mai apoi în cuvinte. dar iată că, în loc ca această abundență și magnificență să fie considerate dovezi ale iubirii, aproape de fiecare dată am sfârșit prin a resimți elanurile mele textuale ca pe tot atâtea ghiulele la picior pe care a trebuit să le justific, iară și iară, cu rezultate dezastruoase.

într-un amestec de modestie (“e prea frumos ca să fie vorba despre mine”), și de orgoliu (“dar am pretenția să fie totuși vorba despre mine”), nicio muză nu a reușit până în prezent să aibă eleganța să-și cedeze o parte din drepturi în beneficiul literaturii în general. iubitele, cu toatele, mi-au trimis înapoi elanurile, ilicite în ochii lor, cu sugestia să revizuiesc în scădere eforturile mele de sublimare a personalităților lor cenușii. dacă multe dintre femei au potențialul să devină o sursă de inspirație, doar o fracțiune infimă are noblețea necesară pentru a se comporta în autentice egerii.

păstrând proporțiile, cinstit vorbind, o puteți vedea o secundă măcar pe Dora Maar intentându-i un proces lui Picassp pentru lipsă de asemănare cu realitatea ?

pourvu que ça dure

je fais de façon récurrente (comme cette nuit encore), un mauvais rêve, dans lequel je me trouve dans le foyer d’une salle de spectacle accompagné d’une belle fille que je considère quelqu’un de très intime. un petit group s’avance vers nous, et tout le monde affiche un sourire de courtoisie, bienveillant mais sans plus. après quelques moments de silence où le gêne commence à monter d’un cran, un homme que j’ai connu vaguement dans mon adolescence se décide à me présenter aux autres, inclusivement à mon amoureuse. je la regarde et je découvre avec stupeur qu’elle s’est muée en une parfaite étrangère. elle me tend froidement la main et finit par partir avec le groupe en me laissant profondément seul au milieu d’une foule inatteignable. je suis paralysé, car je me rends compte que c’est tout à fait juste, puisque je ne connais pas du tout cette fille. ce qui m’effraie au point de me réveiller à tous les coups, ce n’est pas tellement sa métamorphose, assez terrifiante, merci, mais plutôt le fait que cette transformation s’impose à moi comme étant la plus naturelle du monde. perdre l’être qu’on aime en espace de quelques instants et trouver cela parfaitement normal, eh bien mon inconscient en refuse à chaque fois la possibilité, et me repousse dans le réel. mais, une fois réveillé, je finis par me calmer car, après tout, peut-on vraiment connaître et se lier à quelqu’un ?

am de mai mult timp un vis urât în care mă aflu în foaierul unei săli de spectacol însoțit de o tânără pe care o consider o intimă. un mic grup vine către noi, cu toții afișează un surâs de curtoazie, binevoitor și-atât. după câteva momente de liniște în care jena tot crește, un bărbat pe care l-am cunoscut vag în copilărie se hotărăște să mă prezinte celorlalți, înclusiv foarte-apropiatei mele. îmi întorc privirea către ea și realizez că s-a transformat într-o străină perfectă. îmi întinde cu răceală mâna și pleacă cu grupul lasându-mă extrem de singur în mijlocul unei mulțimi de neatins. mă simt paralizat, și am impresia că este perfect justificat, de vreme ce dintr-odată îmi dau seama la rândul meu că nu cunosc absolut deloc această persoană cu care am venit. ceea ce mă înspăimântă totuși până într-acolo încât mă trezește de fiecare dată, nu este atât metamorfoza ei, destul de înfricoșătoare în sine, ci faptul că această transformare mi se impune ca una firescă, pe care trebuie s-o accept fără obiecții… să putem pierde ființa pe care o iubim în câteva secunde și asta să ni se pară natural, ei bine inconștientul meu refuză de fiecare dată să accepte această posibilitate, și mă aruncă afară din lumea visului. însă, odată trezit, sfârșesc prin a mă calma căci, la urma urmei, putem oare cunoaște cu adevărat pe cineva încât să ne simțim legați ?

le poids idéal

je me sens souvent comme un électron libre. pas trop de quoi se réjouir, puisque pour moi cela renvoie à une indigente particule qui ne peut se lever au delà de l’accessoire et qui se trouve en deçà du droit élémentaire d’être atomisée.

adesea mă simt ca un electron liber. nu e nimic plăcut în asta, de vreme ce pentru mine sintagma trimite la o particulă indigentă care nu se poate ridica deasupra accesoriului dar care se află sub dreptul elementar de a fi atomizată.

la déception comme fond de commerce de l’espoir

– ça te tuerait si tu disais quelque chose de positif de temps à autre ? me reproche b.
– je pourrais bien sur dire une phrase jolie et pleine d’optimisme, mais à condition que quelqu’un s’engage à me buter tout de suite après.

eh oui, car je n’accepterais pour rien au monde d’endurer l’abus de confiance que nous inflige l’espoir.


-te-ar omorî dacă ai zice și tu ceva pozitiv din când în când ? îmi reproșează b.
-desigur că aș putea să spun o frază drăguță și plină de optimism, însă cu condiția ca cineva să promită să mă împuște imediat după aceea.

păi da, căci nu pot accepta pentru nimic în lume să suport abuzul de încredere pe care ni-l impune speranța.

boute-en-tout

je tente d’être le plus jovial possible, je socialise un max avec mes amis et mes parents, je souris à tour de bras, je rigole une fois sur deux, etc… au beau milieu de cette superficielle gaieté, avec laquelle je croyais avoir réussi à voiler mon désabusement visceral, voilà que ma mère me regarde avec une infinie tristesse et me console : “allez, mon fils,  tu vas voir, ce n’est pas la fin du monde”. je suis stupéfait, et avec les dernières ressources d’humour qui me restent, je me dis : “saloperie, ma supercherie a encore été démasquée. quel pitoyable menteur de soi que je suis…”

încerc să fiu cât mai vesel cu putință, socializez din răsputeri cu prietenii și părinții, zâmbesc în stânga și în dreapta, fac o glumă din două, etc… în mijlocul acestei superficiale veselii, cu care credeam că am reușit să-mi ascund dezabuzarea viscerală, iată că mama mă privește cu o infinită tristețe și mă consolează : “lasă, fiule, o să vezi tu, nu e sfârșitul lumii.” rămân perplex, și cu ultimele resurse de umor care mi-au mai rămas, îmi spun : “fir-ar să fie, încercarea mea de păcăleală mi-a fost demascată. ce jalnic mincinos de sine mai sunt…”

sceptique d’emblée

j’ai l’impression que je traverse ma vie avec l’infirmité d’une partie de moi qui a refusé de passer du côté de l’être au moment de ma naissance.

am impresia că îmi parcurg viața cu infirmitatea unei părți din mine care a refuzat să treacă de partea existenței în momentul nașterii.

faking the wall hitting 

à la limite, je préfère encore que l’on me serve des mensonges cousus de fil blanc, comme si l’on essayait de me duper avec le trompe l’oeil des rideaux aux motifs imitant la brique d’un mur, car du coup je ne suis plus obligé de prendre position comme devant la paroi réele d’une incommode vérité. cela m’arrange de me résumer au seul mouvement dont on a besoin devant le rideau d’un mensonge : le tirer, le démasquer, le rejeter. ayant déjà agi contre ce dernier, je peux ainsi ne pas toucher à la vérité que je devine derrière. parfois, je préfère de loin faire ma part contre le mensonge, pour ne pas avoir à affronter une vérité qui dérange.

la o adică prefer să mi se servească minciuni cusute cu ață albă, ca și cum s-ar încerca să fiu păcălit cu iluzia ratată a unor perdele al căror motive imită cărămizile unui zid, pentru că măcar așa nu mă mai simt obligat să iau poziție ca atunci când sunt pus direct în fața unui adevăr stânjenitor. mi-e mai comod să nu am de făcut decât un simplu gest, suficient de obicei în fața unei perdele de neadevăr : să o dau la o parte, să o demasc, să o resping. ocupându-mă astfel de perdeaua de minciună, obțin avantajul de a nu mă atinge direct, de a nu fi obligat să mă confrunt cu zidul real al unui adevăr incomod din spatele ei. câteodată, îmi convine mai mult să reacționez contra unei minciuni evidente decât să înfrunt un adevăr care jenează.

je ne suis pas né de la dernière calamité

mon âme est entièrement dépeuplée. même mes anciens amours, qui étaient le plus solidement incrustés sur ses parois rugueuses, l’ont aujourd’hui désertée. le seul bruit que l’on puisse entendre est celui que produit le silence, un sourd sifflement, que l’on pourrait croire celui du néant, mais qui n’est en fait que celui de mes viscères.

sufletul meu este complet depopulat. până și fostele mele iubiri, care erau cel mai bine încrustate pe pereții săi rugoși, s-au dus cu toatele astăzi. singurul zgomot care mai persistă este cel pe care îl face liniștea, un șuier surd, pe care l-am putea crede al neantului, dar care nu este de fapt decât cel al viscerelor mele.

obstinément le même

une statue peut avoir l’air ridicule les cent premières fois quand vous passez à côté d’elle, mais vous finirez forcement par naturaliser son allure. la répétition a le don de changer le paraître en être.

o statuie poată părea ridicolă prima sută de ori când trecem pe lângă ea, dar vom sfârși inevitabil prin a o condidera ca firească până la urmă. repetiția are darul de a schimba aparența în esență.

tout recommencer?, non merci

parfois l’envie me prend d’être un autre, de m’abandonner pour occuper un autre corps, et un autre esprit. mais tout de suite je me rends compte à quel point cela m’a déjà crevé de gâcher ma vie, et qu’en fait je n’ai aucunement envie de me taper une deuxième fois l’inexorable bafouillage existentiel auquel d’ailleurs personne ne peut échapper.

câteodată îmi vine să devin un altul, să mă abandonez pentru a ocupa un alt corp, și un alt spirit. însă imediat realizez cât de mult m-a obosit să-mi ratez propria viață, și că doar n-o să stau acum s-o iau de la capăt cu încă o inexorabilă irosire, de la care dealtfel nimeni nu se poate sustrage.

les flemmes éternelles

beaucoup des gens éprouvent de la honte à se laisser envahir par la paresse parce que c’est de la paresse, alors ils se sauvent la face en invoquant leur sacroissant droit au repos. peine perdue, car, embarrassés encore plus par cette transparente esquive, ils n’arrivent pas à profiter de leur temps de détente, rongés qu’ils sont par la culpabilité.
dois-je préciser que je ne fais pas partie de cette catégorie ?… d’ailleurs, la paresse ne peut pas trop me blairer, car lorsqu’elle décide enfin de me rendre visite, elle se casse illico : il semblerait qu’à côté de mon rythme habituel, elle passe pour du zèle.

multă lume este rușinată să se lase copleșită de lene pentru că este vorba despre lene, și atunci o dreg invocând sacrosantul drept la odihnă. cam degeaba, pentru că, rușinați și mai mult de această transparentă eschivă, nu reușesc să profite de timpul lor de relaxare, roși de vinovăție. trebuie să menționez că nu fac parte din această categorie ?… dealtfel, lenea nici nu mă prea poate suporta, căci atunci când se hotărăște în sfârșit să-mi facă câte o vizită, dispare imediat : se pare că pe lângă ritmul meu obișnuit, lenea se confundă cu zelul.

conséquences du vécu non-protégé

tellement qu’elle m’obsède, mon frère, tellement que je pense à elle, que j’ai des cals au cerveau. et puis, je suis allé consulter et j’ai fait toutes mes analyses, le toubib est formel : elle m’a encore filé l’amour, la garce.

atât mă obsedează frate, atât mă gândesc la ea, că am făcut bătături pe creier. am fost și la consult, mi-am făcut și toate analizele, doctorul mi-a zis clar : vagaboanta asta iar mi-a dat dragostea.

pas assez endurci

je suis de plus en plus à l’aise avec l’idée de la mort, mais je ne me sens pas encore prêt à la vivre.

mă simt din ce în ce mai în largul meu cu ideea de moarte, dar încă nu sunt pregătit să o și trăiesc.

exaltant, n’est-ce pas ?

j’aimerais être un arbre. un arbre en hiver, un arbre sans feuilles. un arbre déterré, un arbre écorcé. j’ai envie d’être un arbre couché, un arbre abattu, un tronc scié. j’aimerais être le cercueil pimpant de ma vie en décomposition. ce trou n’est point celui que j’ai fait en arrachant mes racines, mais qu’importe, laissez-moi y descendre.

je sais, je sais, vous vous demandez : comment est-il possible d’aller s’enfiler un panier de frites après avoir écrit tout ça ? et pourtant…

aș vrea să fiu un arbore. un arbore în plină iarnă, un arbore fără frunze. un arbore dezrădăcinat, un arbore fără scoarță. aș vrea să fiu un arbore culcat, un arbore doborât, un trunchi tăiat. aș vrea să fiu sicriul mirosind a nou al vieții mele în descompunere. groapa aceasta nu este cea pe care am făcut-o smulgându-mi rădăcinile, dar nu contează, dați-mi voie să cobor în ea.

știu, știu, vă întrebați cum este oare posibil ca după ce am scris toate frazele astea să mai mănânci cu poftă o porție de cartofi prăjjiți… și totuși…

résolution d’artiste

me discipliner contre toute influence extérieure. réussir à n’en faire qu’à ma tête. ne regarder qu’à travers l’étroitesse de ma vision, tellement en harmonie avec ma bornerie. pour la qualité ça sera loin d’être gagné, mais au moins retrouverai-je un peu d’originalité.

să-mi impun evitarea oricărei influențe exterioare. să reușesc să fac numai după capul meu. să nu privesc decât prin îngustimea viziunii mele, potrivindu-se atât de bine cu încăpățânarea mea. calitatea rezultatului nu va fi de speriat, însă măcar voi putea regăsi puțină originalitate.

the harder I try, the deeper I sink

toute tentative de sortir du quotidien n’est qu’un petit saut en hauteur qui me fait replonger avec une brutalité directement proportionnelle dans le magma inexorable, dans le flot ininterrompu de l’ennui.

orice tentativă de a ieși din cotidian nu este decât o săritură în înălțime care mă face să recad cu o brutalitate direct proporțională în magma inexorabilă, în șuvoiul neîntrerupt al plictiselii.

j’en mets plein la page

une bonne partie de mon infortune littéraire vient du fait que je n’arrive pas à me dégager de cette stupide tentation d’écrire au dessus de mes moyens stylistiques.

bună parte din insuccesul meu literar vine și din faptul că nu reușesc să las deoparte această prostească ispită de a încerca să scriu peste mijloacele mele stilistice.

du quant-à-moi

si j’avais aimé un tant soit peu le pathétique, quelle imposante dimension dramatique aurais-je pu offrir à mon existence ! alors que là, puisque j’ai horreur de me vautrer dans l’outrance, je suis coincé, car j’ignore comment faire pour anoblir un peu mon malheur ?

dacă pateticul mi-ar fi plăcut cât de cât, ce impozantă dimensiune dramatică aș fi putut oferi existenței mele ! pe când așa, de vreme ce am ororare de a mă tăvăli prin exces, sunt blocat căci nu știu cum să fac să-mi înnobilez și eu puțin nefericirea…

apologie de l’épreuve

je ne pense pas ressentir plus de malheur que la plupart, par contre je crois que je suis un des élus, un de ceux qui ont comme mission d’en faire l’éloge. inutile d’ajouter que la meilleure façon de faire l’éloge du malheur c’est de le faire lamentablement.

nu cred că simt mai multă nefericire decât alții, în schimb cred că sunt unul dintre aleși, unul dintre cei ce au ca misiune să o ridice în slăvi. inutil să adaug că cel mai potrivit elogiu ce se poate aduce nefericirii este unul lamentabil.