quelle performance, sa vie !

dans la série “femmes qui vont la peine, toute la peine, voire le respect et, tant qu’on y est, l’admiration”, je suis retombé sur Marina Abramovic, une artiste plus grande que nature. ce qui m’impressionne le plus chez elle ce n’est pas (une fois de plus!) la valeur intrinsèque de son oeuvre, sinon le travail qu’elle opère sur elle-même, par rapport à son corps, par rapport à la maîtrise de son existence. elle m’apparaît totalement désinhibée, dans le sens le plus noble du terme, trait si rare chez le commun des mortelles.

si une bonne partie de ses performances sont carrément disjonctées, car dans ce monde de coincés que nous sommes un artiste peut être outrancier presque par inadvertance, on sent pleinement chez elle que cet énorme écart du naturel est soutenu par une pétillante et très saine conception de la vie, dans laquelle je me retrouve parfaitement; je devine que sa folie maîtrisée s’appuie solidement sur une normalité “Made in Eastern Socialist Europe”, avec laquelle je me retrouve énormément d’affinités (quand elle raconte par exemple comme sa mère la giflait lorsqu’elle était petite parce qu’elle voulait se refaire le nez). et c’est là où j’aimerais pointer du doigt quelque chose qui m’intrigue chez elle, car elle dénie ce moule dans lequel elle s’est formée, au point d’en faire une chose horrible. chacun est libre de chercher ses ressorts artistiques là où bon lui semble, mais diaboliser à ce point un régime politique sous lequel elle a été une privilegiée et a pu tout de même avoir accès à toute la culture nécessaire à ce qu’elle devienne l’artiste qu’elle est aujourd’hui, me paraît excessif. j’aimerais savoir ce qu’elle serait devenue si elle grandissait dans une famille petite bourgeoise en banlieue de New Jersey…

je ne la crois pas une seconde lorsqu’elle suggère qu’être adolescente dans l’Yougoslavie de Tito fut une chose aussi monstrueuse que cela (en tout cas pas à cause du regime), au point où elle s’est sentie violée et mutilée à vie par cette cette obsédante étoile rouge communiste qu’elle a assumée comme une malédiction, étoile qu’elle a fini par se faire scarifier sur le ventre, et par proprement habiter dans sa maison de campagne en forme d’étoile.

elle peut délirer autant qu’elle veut sur l’influence du régime communiste sur les gens, mais moi je parle plutôt d’une chose plus discrète, à savoir de ce que les gens ont fait de la substance dudit régime dans leur quotidien. je m’explique, ce n’est pas, par exemple, l’impact nuisible du mensonge officiel qui est le plus influent d’après moi sinon comment les gens accommodent ce mensonge dans leur vie de tous les jours, comment ils l’utilisent, ils l’évitent et le manipulent. moi aussi, j’ai cultivé longtemps mes aversions viscérales contre le communisme, mais j’ai fini par accepter qu’il a bel et bien participé de ce que je suis devenu, et tout compte fait je ne changerai pour rien au monde mon enfance dans un environemment doctrinaire si exageré et grotesque que même les enfants avait des doutes quant à sa pertinence, pour une enfance à la con dans l’Amérique parano et lobotomisée des années 70-80.

à part cet “insignifiant détail”, j’adore la désinvolture avec laquelle elle a traversé sa vie, le détachement aristocratique avec lequel elle s’est servie de son corps et de son esprit. mention spéciale pour son sublime Balcan Erotic Epic, qui aurait tourné au ridicule et au scabreux s’il avait été réalisé par un homme.

în seria “femei care merită efortul, respectul și, de ce nu, admirația”, am dat din nou de Marina Abramovic, o artistă mai mare decât statura ei naturală. ceea ce mă impresionează cel mai mult la ea nu este (încă o dată!) valoarea intrinsecă a operei sale, ci modelajul pe care și-l aplică propriei persoane, propriului corp, propriei existențe și propriului destin. mi se înfățișează ca o persoană complet dezinhibată, în sensul cel mai nobil al termenului, trăsătură atât de rară la semenii noștri.

o bună parte dintre performanțele sale sunt de-a dreptul demente, de vreme ce în societatea aceasta în care suntem aproape toți niște psihorigizi un artist poate deveni ofensant aproape din inadvertență, se simte din plin că la ea această enormă distanță față de natural este susținută de către o spumoasă și foarte sănătoasă concepție despre viață, concepție la care de altfel ader fără probleme. bănuiesc că nebunia ei stăpânită se sprijină cu putere pe o normalitate “Made in Eastern Socialist Europe”, cu care îmi găsesc dealtfel multe afinități (ca atunci cănd povestește că mama ei o pălmuia când era mică în momentul în care revenea cu ideea de a-și reface nasul). și aici aș vrea să pun degetul pe ceva care mă intrigă la ea, pentru că până la urmă reneagă tot acest context în care și-a format personalitatea, mergând până într-acolo încât declară atmosfera yugoslavă socialistă ca pe una pur și simplu îngrozitoare. fiecare dintre noi este liber să caute în el resorturile artistice care îi convin cel mai mult, dar să diabolizezi în așa hal unul dintre cele mai blânde regimuri socialiste, regim în care ea a fost o privilegiată și a putut avea acces la toată cultura necesară pentru ca să poată deveni artista din ziua de astăzi, mi se pare puțin excesiv. de dragul de a întreba, aș vrea și eu să știu ce ar fi devenit ea oare dacă ar fi crescut într-o familie mic-burgheză la periferia New Jersey-ului…

nu o cred o singură secundă atunci când sugerează că a fi o adolescentă în Yugoslavia lui Tito a fost o experiență așa de monstruoasă (în orice caz nu din vina regimului), încât s-a simțit violată și mutilată pe viață de către obsedanta stea roșie comunistă pe care și-a asumat-o ca pe un blestem, stea pe care și-a scarificat-o pe pântec. până și casa ei de vacanță a simțit nevoia să o construiască în formă de stea.

Marina poate delira cât dorește despre influența regimurilor comuniste asupra oamenilor, eu aș dori să atrag atenția asupra unor lucruri mai discrete, și anume cum au transpus oamenii de rând substanța regimurilor în viața lor de zi cu zi. ca să fiu mai clar, mie mi se pare că nu minciuna propagandei este cea mai dăunătoare pentru oameni ci felul în care oamenii receptează această duplicitate oficială a discursului, felul în care o utilizează și o imbrică în existențele lor. și eu mi-am cultivat multă vreme aversiuni viscerale împotriva comunismului, dar am sfârșit prin a accepta faptul că orânduirea socialistă a contribuit la formarea personalității mele. mi-am dat seama că, la urma urmei, nu aș schimba pentru nimic în lume copilăria mea într-o mediu doctrinar atât de exagerat și grotesc încât nici copiii nu credeau în pertinența lui, pe o copilărie stupidă într-o Americă paranoică și lobotomizată cum era cea a anilor 70-80.

în afara acestui “amănunt neînsemnat”, ador dezinvoltura cu care artista și-a traversat viața, detașarea aristocratică cu care și-a utilizat corpul și spiritul. o mențiune specială pentru al său “Balkan Erotic Epic”, care ar fi dat în ridicol și în scabros dacă ar fi fost imaginat și realizat de către un bărbat.

tu me passes le sel, stp ?

dans le couple, la sympathie mutuelle est juste le minimum syndical. par dessus, nous devons ajouter des couches et des couches de petits gestes gratuits, comme autant d’ornements destinés à embellir l’autre, de bidules sensés remplir l’espace qui se crée entre nous lorsque nous nous déclarons ensemble. nous n’avons pas le choix, car la structure même de nos personnalités détermine une distance minimale entre les partenaires. il nous est impossible de s’approcher plus, nous n’avons qu’à tenter de meubler cet interstice. une fois bien rempli avec les armoires à glace et les commodes de nos expériences communes et de nos souvenirs, nous nous faufilons avec difficulté dans ce passé devenu le nôtre.

în cuplu, simpatia reciprocă este doar minimul sindical. peste ea trebuie să punem straturi peste straturi de mici gesturi gratuite, ornamente cu care să-l înfrumusețăm pe celălalt, cu care să umplem spațiul acesta pe care îl delimităm între noi declarându-ne împreună. nu avem de ales, structura personalităților noastre însăși determină o distanță minimă între parteneri. ne este imposibil să ne apropiem mai mult, nu putem face altceva decât să încercăm să mobilăm acest interstițiu. odată burdușit cu dulapurile și comodele experiențelor comune și a amintirilor, ne strecurăm cu greu în acest trecut devenit de-acum al nostru.

ça crève les yeux

voilà, si l’on me demande le nom d’une femme qui, par son oeuvre d’artiste, m’a touché au plus profond de mon âme, et que je peux sans hésiter placer parmi les esprits qui m’ont essentiellement influencé, alors je dis : Sybille Ruppert.

SybilleRuppert

son oeuvre s’élève au dessus des questions sur la différence genrée, sa féminité est imperceptible dans son travail car celui-ci me semble tellement culotté, tellement sincère et loin de toute pudeur existentielle qu’il pourrait être facilement considéré trop osé même pour le plus désinhibé des hommes. pourtant moins célèbre qu’eux, elle n’a rien à envier à Bellmer ou bien à Giger; au contraire, mis à côté d’elle, le premier me paraît tout à coup pris dans une obscénité autopoïetique, et le deuxième atteint d’un maniérisme impersonnel…

je mets Sybille Ruppert parmi les artistes qui ont dénoncé avec une force inouïe la misèrable condition humaine, et qui ont déploré avec la plus intense violence le fardeau de la chair… “j’écrasai le ver luisant” ne peut être, à mon avis, l’oeuvre d’une femme, ni d’un homme d’ailleurs, sinon celle d’une inventivité et d’une intelligence venues d’un au-delà où les interdits n’ont tout simplement pas de sens. sa sensibilité semble avoir compris la complexité de l’âme humaine comme si cette dernière était d’un dépouillement ridicule, et la souffrance dans laquelle baignent ses personnages m’apparaît comme si elle m’était présentée à travers l’impitoyable oeil d’une divinité inquisitrice.

elle est morte début en juillet 2011, seule et presque oubliée, à 69 ans, dans son appartement parisien…

1971-Ruppert-Flucht

Soeur-Epouse-Ruppert

Ver-Luisant-Ruppert

iată, dacă mi se cere să numesc o femeie care, prin opera ei de artistă, m-a impresionat până în străfundul sufletului, și pe care aș putea s-o așez fără ezitare printre spiritele care m-au influențat de o manieră esențială, atunci am să spun : Sybille Ruppert.

opera ei se ridică deasupra întrebărilor privind diferența de gen, feminitatea sa este imperceptibilă în lucrări, postura sa artistică mi se pare atât de temerară, atât de sinceră și de îndepărtată de orice pudoare existențială încât ar putea fi considerată cu ușurință prea îndrăzneață chiar și de către cel mai dezinhibat dintre bărbați. deși mai puțin celebră decât ei, ea nu are nimic de invidiat de la Bellmer sau de la Giger; din contră, puși lângă ea, primul mi se pare că este dintr-odată cuprins de o obscenitate autopoietică, iar al doilea atins de un manierism impersonal…

o așez pe Sybille Ruppert printre artiștii care au denunțat cu o forță nemaivăzută precaritatea condiției umane, și care au deplorat cu cea mai intensă violență povara cărnii… “j’écrasai le ver luisant” nu poate fi, după mine, opera unei femei, și nici a unui bărbat dealtfel, ci cea a unei inventivități și a unei inteligențe venite dintr-un tărâm în care interdicțiile nu au pur și simplu nici un sens. sensibilitatea ei pare să fi înțeles complexitatea sufletului încât el apare ca fiind de o despuiere ridicolă, iar suferința în care sunt plonjate personajele sale ne apare ca și cum ne-ar fi prezentată prin perspectiva nemiloasă a unei divinități inchizitoare.

a murit în iulie 2011, singură și aproape uitată, la 69 de ani, în apartamentul său parizian…

faire plier le réel

l’idée d’infidélité m’évoque de manière immédiate les notions de dédoublement, de duplicité, de chevauchement et de superposition. la trahison se passe d’après moi lorsque quelqu’un tente et arrive à faire de copies de ses actes officiels, et qu’ensuite évite de les authentifier.

ideea de infidelitate îmi evocă de o manieră imediată noțiunile de dedublare, de duplicitate, de încălecare și de suprapunere. după mine, trădarea se petrece atunci când cineva încearcă și chiar reușește să facă copii după actele sale oficiale, dar pe care mai apoi se ferește să le autentifice.

she puts in full whore apparatus

je viens de faire connaissance avec une si charmante fille; si seulement elle acceptait qu’on lui ôte cette encombrante croûte de vulgarité… mais elle ne se laissera pas faire, aussi longtemps qu’elle croira que c’est sa surface naturelle…

tocmai am întâlnit o foarte șarmantă domnișoară; ce minunat ar fi dacă ar ști cum să-și dea jos crusta stânjenitoare de vulgaritate pe care o poartă… dar nu o să știe, și nu o să vrea, atâta vreme cât va crede că această vulgaritate este coaja sa naturală…

guérir malgré soi

en ce qui me concerne, l’authentique signe de la fin d’un amour est la soudaine cicatrisation de la plaie qui laissait couler le flot des métaphores. je touche, c’est encore très sensible, mais le saignement s’est arrêté, l’encre a séché. en romantique fini, j’exècre évidemment ce soudain regain de vitalité. je prie que le destin m’ouvre prestement une autre veine lyrique avec l’éclat d’un regard à portée de ma plume.

în ceea ce mă privește, autenticul semn al sfârșitului unei iubiri este subita cicatrizare a rănii prin care curgea șuvoiul de metafore. pun mâna, este încă sensibil, dar sângerarea s-a oprit, cerneala s-a uscat. ca un romantic fără leac, deplâng desigur această subită revigorare. mă rog destinului să-mi deschidă o altă venă lirică cu sclipirea ascuțită a unei priviri la îndemâna stiloului meu.

in-dis-so-ci-a-ble

ah, si l’amour ne venait pas avec cet encombrant effet secondaire de la fidélité, avec ces lancinantes crampes de l’exclusivité… si seulement je savais comment neutraliser ce désagrément avant même que mon coeur ne s’enflamme… je me promets de ne plus jamais me laisser toucher par la passion sans la protection ignifuge d’une autre relation, au moins une, purement basée sur le cul. plus jamais d’amour obsession, plus jamais de monothéisme sentimental. observer modérément et séparément les distinctes rites de ma vie affective me garantira le sourire serein d’un moine bouddhiste et m’évitera la ferveur hagarde de l’ermite chrétien.

ah, dacă iubirea nu ar veni la pachet cu acest stânjenitor efect secundar al fidelității, cu îngrozitoarele crampe ale exclusivității… dacă aș afla cum aș putea neutraliza această neplăcere înainte chiar ca inima mea să se înflăcăreze… îmi promit să încerc a nu mă mai lăsa nicicând atins de pasiune fără protecția ignifugă a unei alte relații, măcar a uneia, bazată exclusiv pe carnal. niciodată din nou o dragoste obsesie, nicicând un alt monoteism sentimental. dacă o să respect și o să separ cu claritate diefritele rituri ale vieții mele afective sper că voi obține în schimb surâsul senin propriu călugărului budist și mă voi ține departe de fervoarea descreierată specifică pustnicului creștin.

you cannot fuck someone without getting fucked

dans une relation intime, on ne peut pas faire du mal à l’autre sans se faire du mal à soi-même; c’est pour cela que la personne qui se retrouvera à m’aimer devrait redouter mes désappointements, car elle n’as pas la moindre idée jusqu’à quel point je suis prêt à ME faire du mal.

într-o relație intimă, nu putem face rău celuilalt fără să ne facem rău și nouă înșine; de aceea persoana care se va întâmpla să mă iubească va trebui să se teamă de posibilele mele dezamăgiri căci habar nu are cât de mult sunt dispus să ÎMI fac rău singur.

it’s not over until it feels it’s over

les choses sont bien faites quand même. regardez l’amour par exemple, il est si généreux avec nous, il perdure assez longtemps pour que l’on puisse agoniser décemment, pour que l’on puisse souffrir à sa guise.

toate lucrurile au rostul lor. să luăm dragostea de exemplu, este atât de generoasă cu noi, durează suficient de mult cât să ne permită să agonizăm decent, cât să putem suferi în voie.

amputation de l’amour

la perte physique et l’absence de l’autre n’est pas ce qui est le plus douloureux dans une déchirure amoureuse. ce qui fait le plus mal c’est de ne pas savoir comment étouffer l’enthousiasme qui continue à jaillir de l’âme sectionnée, et qui fait s’accumuler les oppressants caillots des impulsions d’agir. le plus dur c’est de se faire violence en bâillonnant ses effusions et en ligotant sa ferveur. le plus douloureux ce n’est pas d’apprendre à vivre sans la personne aimée, mais de réapprendre à vivre sans l’idée de personne aimée.

pierderea fizică și absența celuilalt nu sunt lucrurile cele mai dureroase ale sfâșierii finale ale unei iubiri. și mai dureros este să nu știi cum să înăbuși entuziasmul care continuă să țâșnească din sufletul secționat, și care se transformă în cheagurile unor impulsuri de a face ceva. cel mai greu este să te brutalizezi punându-ți căluș efuziunilor și legându-ți fervoarea fedeleș. cel mai dureros nu este să reînveți să trăiești fără persoana iubită, cel mai greu este să reînveți să trăiești fără ideea de persoană iubită.

le coeur frauduleux

j’admets qu’il est insensé de prétendre de la part de l’autre qu’il possède un permis d’aimer certifié par les hautes instances de la fougue, mais faut-il pour autant le traiter comme un amant clandestin, comme une âme illégale ? et puis est-il licite d’exploiter sa tendresse comme un produit de contrebande, que l’on dérobe aux regards des autres ? bafoué à répétition, de mon enthousiasme solaire de mexicain sentimental, innocent et confiant en l’avenir, il ne reste aujourd’hui que les séquelles des humiliations d’une passion exercée au noir, d’un désir enfermé dans une iniquité sans issue.

recunosc că este exagerat să pretinzi din partea celuilalt să dețină un permis de iubire eliberat de înaltele instanțe ale ardorii, dar de aici și până a-l trata ca pe un amant clandestin, ca pe un suflet ilegal… și nu e oare ilicit să-i exploatezi tandrețea ca pe un produs de contrabandă, pe care o ferești de ochii celorlalți ? batjocorit fără încetare, din entuziasmul meu solar de mexican sentimental, inocent și încrezător în viitor, nu au mai rămas astăzi decât sechelele umilințelor unei pasiuni exersate la negru, cicatricile unei dorințe prinse într-o nedreptate fără ieșire.

la fine fleur : l’œillet

‪j’ai connu cette fille aristocrate qui veut bien m’introduire dans ses cercles restreints. enfin, il s’agit juste d’un petit cercle qui, en plus, quand elle est détendue, n’est plus si restreint que ça.‬

am cunoscut o fată de viță nobilă care binevoiește să mă introducă în cercurile ei restrânse. mă rog, e vorba despre un singur cerc care, în plus, atunci când e relaxată, nu mai e chiar așa de restrâns.

passion et dégringolade

je me suis bâti une image si noble de l’amour que maintenant, à chaque fois que mon bonheur chute, mon âme est une armure sonnante et mon coeur un chevalier trébuchant. c’est grotesque, car les passions guindées ne savent pas tomber. je regrette tellement ne pas savoir aimer comme un saltimbanque sentimental, qui sait intégrer le ridicule de la dégringolade dans sa démarche et peut si facilement rebondir.

mi-am clădit o imagine atât de nobilă despre dragoste încât acum, de fiece dată când fericirea mi se prăbușește, sufletul meu seamănă cu o armură zăngănind iar inima mea cu un cavaler ce s-a împiedicat dar se străduie să nu cadă. este grotesc, pentru că pasiunile scorțoase nu știu să cadă. îmi pare rău că nu știu să iubesc ușor, ca un saltimbanc sentimental, care știe să includă ridicolul degringoladei în mersul său și care e capabil să se ridice cu atâta ușurință.

plus on est cru, plus on est cuit

au lit, c’est la chair qui nous donne la mesure du tendre et du ferme.

în pat, carnea este cea care ne dă măsura tandrului și fermului.

banal, quoi…

est-ce qu’une femme peut être appelée pute, même si elle ne couche qu’avec un seul homme ? me demande b. mais bien sûr que oui, je lui réponds, tu peux te faire ce plaisir, mon vieu, à condition que l’homme avec elle couche ne soit pas l’homme qu’elle aime, et à condition que cet amour pour quelqu’un d’autre existe bel et bien. enfin, j’ajoute en me doutant un peu, il vaut mieux l’offencer en étant dans la posture de celui qui reçoit ses charmes que dans la posture de celui qui reçoit son cœur.

oare o femeie poate fi numită curvă chiar dacă nu se culcă decât cu un singur bărbat ? mă întreabă amicul b. dar bineînțeles că da, îi răspund, poți să-ți acorzi această plăcere, prietene, cu condiția totuși ca bărbatul cu care se culcă să nu fie bărbatul pe care îl iubește, și cu cu condiția ca această dragoste pentru altcineva să existe cu adevărat. mă rog, adaug eu bănuind ceva-ceva, este de preferat să o ofensezi cu această titulatură din poziția celui care se bucură de favorurile trupului decât din postura celui care se bucură de pasiunea sufletului ei.

les gestes importuns

aucune femme n’a pu faire la conquête de mon coeur car, prisonnier des codes culturels, je me suis à chaque fois empressé d’étaler mon coeur sur le passage de celles que j’ai aimées, en travers de leurs cortèges sentimentaux.

nicio femeie nu a putut să-mi cucerească inima pentru că, prizonier al codurilor culturale, de fiecare dată m-am grăbit să le-o aștern la picioare celor pe care le-am iubit, în calea cortegiilor lor sentimentale.

au Starbucks Victoriei à Bucarest

j’ai vu enfin des femmes occidentalisées,
des Roumaines modernes,
des femmes d’affaires,
avec leurs mallettes masculines
portées de biais,
la bandoulière bien enfoncée entre les tétons,
avançant comme des figures de proue
du capitalisme amiral,
brandissant les frappuccinos
qui tanguent dangereusement dans les gobelets;
j’ai vu des cougars dégriffées,
des cougars sans le moindre compte en banque.
j’ai vu des pseudo-starlettes,
fumant cigarette après cigarette…
j’ai vu des blogueuses
qui ne s’épilent pas la pensée,
exhibant leur idées touffues
entre deux billets de mauvaise humeur…

am văzut în sfârșit femei occidentalizate,
românce moderne,
femei de afaceri,
cu diplomatele lor masculine
purtate oblic,
cu cureaua bine înfiptă între mameloane,
înaintând ca niște figuri de proră
ale capitalismului amiral,
mâinile lor întinse clătinând periculos
paharele cu frapuccino;
am văzut cougaruri scăpătate,
cougaruri fără cel mai mic cont la bancă.
am văzut pseudostarlete,
fumând una după alta subțirile lor țigarete…
am văzut blogărițe care nu-și epilează gândirea,
exhibându-și ideile stufoase
între două postări morocănoase…

ce n’est pas pour demain, la veille

après le traumatisme d’un mariage, le christianisme peut devenir insupportable. la simple idée d’un dieu qui voit tout et qui surveille tout en tout temps finit par provoquer de l’urticaire.

după traumatismul unei căsătorii, creștinismul poate deveni insuportabil. simpla idee a unui dumnezeu care vede și supraveghează totul în orice moment sfârșește prin a provoca urticarie.

terrain glissant

l’humour peut être une machine à séduire très puissante, à condition que la surface à séduire soit un minimum adhérente.

umorul poate fi o mașină de seducție foarte puternică, cu condiția totuși ca suprafața de sedus să fie minimalmente aderentă.

si ça vous branche

les femmes qu’on traite avec respect sont comme les pommes qu’on traite avec de l’insecticide : elles restent intactes mais deviennent toxiques.
dois-je vous rappeler qu’intact vient du latin intactus : “qui n’a pas été touché” ?

femeile pe care le tratăm cu respect sunt ca merele pe care le tratăm cu insecticid : rămân intacte dar devin toxice.
trebuie să vă amintesc că intact vine din latinescul intactus : “care nu a fost atins” ?

entamer la conversation

j’ai passé ma matinée en café. vers 11 heures, une dame dans la quarantaine, assez élégante et bien odorante, me demande de jeter un coup d’oeil sur ses affaires le temps qu’elle assouvit ses petits besoins. à son retour, je lève les yeux pour recevoir son remerciement, en l’espérant le plus neutre et discret possible, et là, tout sourire, elle me déclare sur une voix bien trop forte pour le contexte donné : “les toilettes m’ont déchiré.” je reste pantois, je ne sais pas si je dois prier pour que ça soit du premier ou du deuxième degré. mon visage doit trahir mon malaise car après les quelques secondes qu’elle laisse pour démultiplier l’effet de sa blague, elle me présente son profile et me montre son chemisier décousu derrière l’épaule. je souffle, et je me détends dans mon style inimitable : “c’était un vrai combat là-dedans, dites-donc.” “ah non, s’est la porte qui m’a fait ça…”, réduit-elle son sourire, qui moue en un froncement de sourcils… aah, putain, ça sera encore de ma faute…

mi-am petrecut dimineața la cafenea. către orele 11, o doamnă pe la 40 și, destul de elegantă și frumos mirositoare, mă roagă să-i supraveghez lucrurile trei minute, timp în care nevoile fiziologice mici o cheamă la toaletă. la întoarcere, ridic ochii pentru a primi mulțumirea ei, sperând că acest mersi va fi unul cât mai neutru și discret posibil. dar iată că, numai un zâmbet, îmi declară pe o voce mult prea puternică pentru contextul dat : “m-a rupt toaleta asta.” rămân fără cuvinte, nu știu dacă e mai bine să mă rog ca spusa ei să fie serioasă sau să să mă rog fie o glumă. pe chipul meu se citește cu siguranță perplexitatea, căci după câteva secunde pe care le lasă ca să-și amplifice efectul glumei, dama îmi prezintă profilul și-mi arată bluza descusută în dreptul umărului. răsuflu ușurat, și mă relaxez în stilul meu inimitabil : “vai de mine, dar ați dat o adevărată bătălie în toaleta aia.” “a, nuu, m-am agățat în ușă…” își mai domolește ea zâmbetul, în timp ce începe să se încrunte la mine… ah, să nu-mi spuneți că tot eu sunt de vină…

life as a killjoy

à quoi bon vouloir faire l’amour si l’on doit à chaque fois s’interrompre pour vivre ?

la ce bun să vrei să faci dragoste dacă de fiecare dată trebuie să te întrerupi pentru a trăi ?

authorizing the self

I saw this woman in the bus, she seemed that she has tried so hard and succeded to give birth to his son solely to perform a more legitimate bitching about life in general. like having a child seemed to put her in a position of a way more authoritative grumbeling than her earlier status of sterile harpy.

ressentir est un savoir comme un autre

des poètes j’ai appris comment éprouver mes sentiments. aimer, c’est facile lorsqu’on est si jeune. mais un amour n’est en rien différent d’une indicible angoisse, alors que l’on ignore comment distiller cette impétuosité de l’âme. les poètes m’ont appris la finesse dans le manque, la nuance dans le soupire, le raffinement dans la souffrance. quel long chemin entre la fermentation hormonale brute et le grand cru d’un amour déclamé. merci Salinas, Neruda, Borges, Machado, et j’en passe…, grâce à vous je suis désormais un connaisseur, et mes appellations amoureuses sont d’une origine si bien contrôlée…

de la poeți am învățat cum să-mi simt sentimentele. să iubești este foarte ușor, când ești așa de tânăr. dar o iubire nu se deosebește cu nimic de o indicibilă angoasă, atunci când nu avem habar cum să distilăm această impetuozitate a sufletului. poeții m-au învățat să deslușesc finețea din absență, nuanța din suspin, rafinamentul din suferință. ce drum lung între fermentația hormonală brută și grand cru-ul unei iubiri declamate. mulțumesc Salinas, Neruda, Borges, Machado, și încă câțiva…, datorită vouă, acum sunt un cunoscător, iar denumirile mele amoroase sunt de o origine atât de bine stăpânită…

question mal conçue

j’ai toujours vu les femmes comme des variables dans l’équation de ma vie. la seule constante fut mon incapacité de trouver la solution.

dintotdeauna am văzut femeile ca pe niște variabile în ecuația vieții mele. singura constantă a fost incapacitatea mea de a găsi soluția.

une vanne facile

comme elle pratiquait l’amour tarifé pour des sommes modiques, on aurait pu dire que c’était une femme pour toutes les bourses.

de vreme ce practica amorul tarifat pe sume modice, am fi putut spune că era o femeie pentru toate pungile.

soyons de bonne décomposition

ne pas hésiter de verser des larmes sur les mots qu’ont séchés après le passage d’un déluge intime. car gorger d’affects des anciennes passions déshydratées les poussera au pourrissement rédempteur.

să nu ezităm să vărsăm lacrimi peste cuvintele care s-au uscat după trecerea unui potop intim. imbibarea cu afecte a unor vechi iubiri deshidratate le va împinge cu siguranță către o putreziciune mântuitoare.

ça n’aide pas

cherie, tu ne veux pas la fermer une seconde ?, tu vois bien que j’essaie de me concentrer pour t’imaginer sublime.

scumpa mea, nu vrei să taci din gură o clipă ?, doar vezi bine că încerc să mă concentrez să mi te imaginez sublimă.

one on one

nous aimons quelqu’un parce que notre attachement involontaire au monde a besoin d’une victime précise. cela nous est plus aisé de concentrer notre attention sur une seule personnalité, il est trop épuisant de soutenir la société entière sur les épaules de notre sympathie. même le désastre intime qui suit ordinairement à nos épanchements insensés s’avère plus facile à endurer lorsqu’il s’agit d’une souffrance circonscrite. nous préférons, entre toute chose, d’aimer et de souffrir à l’échelle humaine.

iubim pe cineva pentru că dragostea noastră involuntară pentru lume are nevoie de o victimă precisă. ne este mult mai comod să ne concentrăm atenția pe o singură personalitate, este istovitor să susținem societatea întreagă pe umerii simpatiei noastre. până și dezastrul intim care urmează de obicei nesăbuinței de a iubi este mai ușor de îndurat când este vorba despre o suferință circumscrisă. preferăm de obicei să iubim și să suferim la scară umană.