hypocrisie, quand tu nous tiens

“ce n’est pas avec ce genre de phrase que tu auras le prix Nobel,” me reproche z., en parlant d’un billet récent. je m’en doutais un peu, mais que faire si c’est ma seule façon d’être sincère dans la peau de mon personnage? “tu devrais inventer un anti-héros et l’opposer à quelqu’un de bon dans une trame narrative bien ficelée, ça passerait beaucoup mieux.” oui, comme Camus par exemple, qui nous file en douce tout son fiel en le mettant dans la bouche et l’esprit de son Etranger, pour finir par passer pour l’humaniste de service, et par remporter le grand prix.

bah, si c’est comme ça, je pense que même Hitler aurait eu ses chances d’avoir le Nobel de la littérature, pour peu qu’il aurait limité son imagination malade à produire uniquement des fictions; il serait devenu le George Orwell allemand.

conclusion : sublimez vos actes, distillez vos idées; inventez des personnages et rejetez votre anti-humanisme sur leur dos… vous n’êtes pas convaincus ?, regardez la célébrité dont jouissent tous ces auteurs de sordides polars.

“cu genul ăsta de fraze nu o să iei niciodată premiul Nobel”, îmi reproșează z., vorbind despre o postare de acum câteva zile. îi dau completă dreptate, dar ce să fac dacă aceasta este singurul meu fel de a fi sincer în pielea personajului meu ? “ar trebui să inventezi un anti-erou, și să-l pui să înfrunte un personaj pozitiv, într-o tramă narativă țesută cu dibăcie, ar da mult mai bine, crede-mă.” da, sigur, cum a făcut Camus de exemplu, care lasă să curgă discret toată fierea pe hârtie, punând-o în gura Străinului său, ca să treacă în cele din urmă drept umanistul de bază, și să ia marele premiu.

în cazul ăsta, cred că până și Hitler ar fi avut șansa să ia Nobelul pentru literatură, singurul efort pe care ar fi trebuit să-l facă ar fi fost să-și limiteze bolnava sa imaginație la producția de ficțiune; ar fi devenit probabil un George Orwell german.

concluzia : sublimați-vă actele, distilați-vă ideile; inventați personaje și puneți-le în cârcă anti-umanismul vostru cel mai inacceptabil… nu sunteți convinși ?, uitați-vă la celebritatea de care se bucură autorii ăștia de polar-uri.

laisser aller les laisser aller

nous sommes bien plus accommodants avec ceux qui se laissent en proie à leur faiblesses pacifiques (paresse, frivolité, lâcheté, etc.) qu’avec ceux qui ne maitrisent pas leur défauts de nature un peu plus agressive. nous ne devrions pas, car la petitesse de caractère peut être tout aussi sinon plus nuisible qu’un honnête accès de colère.

suntem mai înțelegători cu cei ce se lasă pradă slăbiciunilor lor pacifice (lene, frivolitate, lașitate, etc.) decât cu cei care încearcă să-și stăpânească defectele puțin mai agresive. n-ar trebui să procedăm așa, de vreme ce micimea de caracter poate să fie la fel, dacă nu și mai nocivă decât un onest acces de mânie.

surface de réparation

je peux comprendre pourquoi la morale nous conseille de pardonner mais de ne pas oublier, vu que les gens ont tendance à “pardonner” parce qu’ils ne se rappellent plus les injustices qui leur ont été faites. le réel pardon, qui donne la véritable dimension humaine de l’être, est celui qui s’opéré sur une memoire à vif, sur une conscience encore blessée. c’est bien beau en théorie, et j’oublie en effet comme tout le monde, sauf que ma réaction naturelle est l’inverse, car si j’ai tendance à occulter le mal que l’on m’a fait, je n’arrive pas vraiment à pardonner. les affronts que j’ai subis sont comme des rivières de fiel qui coulent dans mes veines, ignorant leur sources. c’est embêtant de perdre le compte de ses ennemis et la raison de ses vengeances… c’est pour cela aussi que j’écris, que je prends des notes, pour légitimer mes coriaces rancunes, et pour tenter de les dompter.

pot să înțeleg de ce morala ne îndeamnă să iertăm dar să nu uităm, de vreme ce oamenii au tendința să “ierte”, când de fapt nu își mai aduc aminte ce nedreptăți le-au fost făcute. adevărata iertare, cea care revelă autentica dimensiune umană a ființei, este aceea care se produce într-o memorie încă vie, proaspătă, într-o conștiință încă rănită. în teorie este minunat, și mi se întâmplă și mie să uit ca toată lumea, însă reacția mea naturală este una contrară : deși reușesc într-un final să nu-mi mai amintesc răul ce mi s-a făcut, nu prea reușesc să iert. afronturile pe care le-am primit se transformă în râuri de fiere ce îmi curg prin vene, râuri ce își pierd cunoștința izvoarelor. este deranjant să pierzi seama inamicilor și motivele pe care îți sprijini gândurile răzbunărilor… dacă scriu este și din acest motiv, și tot de aceea îmi iau notițe, pentru a-mi putea legitima stăruitoarele mele pizme, și pentru a reuși să le mai domolesc.

radicalité de l’empirisme

que dire alors de ce terrible écart entre la sublime idée de vie et les misérables sensations qu’elle nous procure et que nous subissons quotidiennement…

și ce să mai spunem atunci despre teribila distanță dintre sublima idee a vieții și mizerabilele senzații pe care aceasta ni le procură și pe care le îndurăm zi de zi…

un mal de chien à aimer

tous ces vieillards timbrés qui se leurrent en croyant qu’il peuvent donner de l’affection à et en recevoir de la part d’un animal de compagnie, quel spectacle désolant… si jamais j’acceptais d’avoir un chien en fin de parcours, ça serais pour m’assurer d’avoir à côté une solitude qui n’a aucune chance de perturber la mienne. être déçu de la race humaine étant pourtant le bon réflexe, pourquoi faut-il finir par s’avilir en s’acoquinant avec la race animale ?

ce spectacol dezolant și bătrânii ăștia nebuni care cred că pot da și primi afecțiune de la un biet animal de companie… dacă aș hotărî să-mi iau un câine pe sfârșit de cursă, ar fi doar pentru a mă asigura că am alături o altă singurătate care nu are nicio șansă de a o perturba pe a mea. dacă a fi dezamăgit de rasa umană este totuși reflexul cel bun, de ce oare să sfârșești prin a te umili înhăitându-te cu o rasă animală ?

avoir, c’est tellement auxiliaire

tout perdre n’est pas le plus difficile à vivre, le plus dur c’est de résister ensuite à la tentation de retomber dans les affres de l’avoir.

să pierzi totul nu e cel mai greu de îndurat, cel mai greu este de a rezista mai apoi tentației de a recădea în zbuciumul dorinței de a avea din nou.

qu’une enflure, après tout…

je viens de revoir le visage de z. on dirait qu’il a inutilement subi nombre de botoxisations qui auraient toutes mal tourné. sapristi, comme l’alcool et le tabac adorent dévaster la chair prédisposée aux bouffissures ! et puis, au tréfonds de ce désastre, une paire d’yeux qui crient leur béotisme, doublé d’une ingénue méchanceté.

tocmai am revăzut după o vreme chipul lui z. ai zice că a suferit inutil o groază de botoxări nereușite. este incredibil ce mult îi place alcoolului și tutunului să devasteze carnea predispusă la buhăială ! și, culmea, pe fundul acestui dezastru, o pereche de ochi ce-și strigă stupizenia dublată de o răutate ingenuă.

mother trucker

sur le chemin de la monotonie sur lequel l’étourderie de mon cerveau est lancée à cent à l’heure, je vis mes bonnes idées comme des accidents qui ne laissent pas de traces. les idées poussent au milieu de l’asphalte, comme des frêles fleurs que je ne peux pas éviter de fouler, mais qui ne laissent aucune trace sur la modèle grossier de mon train de roulage.

pe drumul monotoniei pe care năucia creierului meu gonește cu o sută la oră, îmi trăiesc ideile bune ca pe accidente care nu lasă urme. ideile îmi cresc în mijlocul asfaltului, ca niște flori firave pe care nu pot să nu le calc, dar care nu lasă nicio urmă pe modelul grosier al trenului meu de rulaj.

avec du lest, lestement

c’est facile de fanfaronner lorsqu’on a le génie et que l’on bouillonne d’authentiques indignations, mais j’aimerais voir si ces notoires poètes sont assez costauds pour faire de la bonne avec du moyen du bord, avec du désenchantement et de l’abattement.

este ușor să faci pe interesantul când ai geniu și când mustești de autentice indignări, dar aș vrea să văd dacă acești poeți notorii sunt destul de puternici ca să facă versuri bune cu mijloace puține, cu dezamăgire și cu descurajare.

à ouvre-lettres tirés

le courrier électronique a quand même ses limites. vous ne pouvez pas, par exemple, envoyer une lettre à quelqu’un en lui demandant de ne pas l’ouvrir avant votre mort…

je ne comprends pas comment on a pu éliminer aussi stupidement le concept d’enveloppe dans la technologie de l’e-mail, et promouvoir par contre, au rang d’obligation presque, celui de “titre / objet / sujet” du message. ne me comprenez pas mal, je suis un fanatique lorsqu’il s’agit de fabriquer des titres, c’est juste que lorsque j’écris à mes parents ou à mon amoureuse, je n’ai pas forcement envie de “cataloguer” mon message, je veux tout simplement le commencer par “Mes chers parents” ou “Bonjour mon amour”; je n’ai pas besoin de titre, car mon geste est et je veux qu’il reste désintéressé. l’irruption du style commercial dans la correspondance intime me gonfle comme du chou-fleur mal cuit.

email-ul are totuși limitele sale. nu putem, de exemplu, să adresăm o scrisoare cuiva cu rugămintea de a nu o deschide înainte să murim.

nu înțeleg cum am putut elimina atât de prostește conceptul de plic în tehnología email-ului și am promovat, aproape ca pe o obligație, pe cel al titlu / obiect / subiect al mesajului. nu vreau să fiu greșit înțeles, sunt un fanatic al găsirii titlurilor potrivite, numai că atunci când le scriu părinților sau iubitei, nu țin morțis să-mi “cataloghez” mesajul, aș vrea doar să-l încep simplu prin “dragii mei părinți” sau “bună seara iubita mea”; nu am nevoie de titlu, pentru că vreau ca gestul meu să fie și să rămână dezinteresat. pătrunderea stilului comercial în corespondența intimă mă balonează ca o conopidă coaptă insuficient.

le mal, ça peut faire un bien fou

j’observe mon amie g. et je la vois souffrir car elle n’arrive pas à être pleinement bonne, ni même neutre. je pense que ça doit être frustrant de faire du mal aux autres uniquement de manière involontaire… de temps à autre, il faut essayer de se défouler. alternez, vous allez voir que parfois si vous voulez faire du mal ça ne vous réussit pas, ou bien ça vous réussit mais, surprise, les gens apprécient et vous en remercient. tout ça pour dire qu’en vérité nous n’avons aucun contrôle sur ce qu’advient de nos bonnes ou mauvaises intentions… le mieux serait de ne rien leur (en) vouloir, ni du bien ni du mal, mais comment ressentir que nous vivons pour de vrai sans embêter les autres ?

o observ pe prietena mea g. și o văd suferind pentru că nu reușește să fie pe deplin bună, sau măcar neutră. cred că trebuie să fie frustrant să nu te poți abține să le faci rău celorlalți… din când în când ar trebui să ne putem defula. să încercăm să alternăm, căci câteodată încercăm să facem rău cuiva și nu ne iese, iar alteori ne iese dar, surpriză, victimele apreciază și ne mulțumesc… ce vreau să spun aici este că la urma urmei nu avem niciun control asupra a ceea ce se întâmplă cu bunele sau relele noastre intenții… cel mai bine ar fi să nu le dorim nimic celor din jur, nici binele nici răul, dar cum naiba să simțim că trăim cu adevărat dacă nu-i stânjenim ?

pas de culture, bonne culture

une réflexion faite suite au visionnement du film japonais Okuribito (Departures, 2008).
je le dis sans grande joie, mais la goujaterie peut devenir le dernier rempart contre la mondialisation. notre planète peut être sauvée de l’uniformisation des cultures grâce aux rustres. car c’est dans la résilience de la balourdise, dans la force de gens simples d’être réfractaires au changement que se trouve le salut de la diversité. les élites, la petite bourgeoisie, les gens éduqués, polis et sans aspérités, adoptent de plus en plus des valeurs et des attitudes communes. prenez un cadre chinois, indien, français, mexicain et sénégalais, installés dans leur loft aseptisé, ikea-tisé, aspirant tous aux mêmes conneries appelées génériquement confort. des différences subsistent, bien sûr, mais l’essentiel de leur train de vie est déjà uniformisé. ils sont désormais capables de se rencontrer sur nombre d’activités communes, et, plus important encore, ils partagent de plus en plus de codes comportementaux. d’ici 2050, ils seront tous fast-food-isés, sensibilisés à la mode bio, à l’écologie, bluetooth-isés jusqu’à la moelle. tout ça pendant que le plouc japonais regardera comme un extraterrestre le plouc mexicain. c’est assez dur de le constater, mais je pense que le manque de culture individuelle contribuera fortement au maintien de la culture communautaire, puisque les spécificités culturelles sont aujourd’hui aspirées dans le malaxeur qui produit la chair à saucisse du hot-dog appelé mondialisation.
enfin, regardez le film, vous comprendrez mieux.

o mică reflexie după vizionarea filmului japonez Okuribito (Departures, 2008). o spun fără prea mare bucurie, însă se prea poate ca bădărănia să fie ultima stavilă împotriva mondializării. planeta noastră ar putea fi salvată de la uniformizarea culturilor grație neciopliților. și asta pentru că salvarea diversității se află în reziliența mitocăniei, și în forța oamenilor simpli de a se arăta îndăratnici la schimbare. elitele, mica burghezie, oamenii educați, politicoși și fără asperități adoptă din ce în ce mai multe valori și atitudini comune. luați un corporatist chinez, indian, francez, mexican și senegalez, instalați în loftul lor aseptizat, ikea-tizat, aspirând cu toții la aceleași tâmpenii numite generic confort. mici diferențe mai rămân, desigur, dar esențialul traiului lor este deja uniformizat. acești oameni din cele patru colțuri ale planetei sunt capabili să se întâlnească în câmpul unor numeroase activități comune. deasemeni, ei împărtășesc din ce în ce mai multe coduri comportamentale. până în 2050, vor fi cu toții fast-food-izați, sensibilizați la trendul bio, la ecologie, bluetooth-izați până la măduvă. toate astea în timp ce un mojic japonez se va uita ca la un extraterestru la un mojic mexican. este destul de greu de acceptat, însă lipsa de cultură individuală va contribui din plin la menținerea unor rămășițe de cultură comunitară, de vreme ce specificitățile culturale sunt în ziua de astăzi aspirate de malaxorul care produce tocătura cârnatului numit mondializare.
în fine, vedeți filmul, veți putea întelege mai bine.

une fois pour toutes

les textes de v. méritent une réécriture, que malheureusement ni son tempérament ni son orgueil ne permettent. c’est là le vrai gâchis, de jeter des truffes dans une bouillie de lentilles. c’est bien dommage, mais je me rende compte que ruminer ses mots ne s’accommode pas avec la visée thérapeutique qui les engendre dans son cas.

textele lui v. ar merita să fie rescrise, ameliorate, însă din păcate nici temperamentul nici orgoliul său nu i-o permit. în asta consistă adevărata irosire, să arunci trufe într-un terci de tărâțe. este păcat, dar îmi dau seama că rumegatul cuvintelor nu se potrivește deloc cu intențiile terapeutice cu care v. se așează la masa de scris.

un look premier cri

la jeune mère avait eu un piercing dans le clitoris, mais au moment de l’accouchement l’anneau s’est pris dans le nez de son bébé. une tradition naquit.

tânăra mamă avusese un piercing în clitoris dar, în momentul ieșirii din pântece, inelul se prinse în nasul bebelușului. o tradiție se născu.

faut que ça pousse

h. est tellement radical dans ses emportements; pour lui, combattre les conservatorismes équivaut a bousculer les petits vieux dans la rue.

h. este atât de radical în modul său de a pune suflet; pentru el, a lupta împotriva conservatorismelor înseamnă câteodată să împingi bătrânii pe stradă.

le souverain poncif

toute platitude, si l’on s’y attarde suffisamment longtemps, finit par nous révéler des sens cachés et profonds. mais ce n’est qu’une illusion, cela arrive parce que notre esprit n’aime pas se sentir immobilisé dans des cul-de-sac rationnels. alors il ressent le besoin de creuser toutes sortes de galléries précaires.

si vous voulez tenter l’exercice, mais vous n’avez pas de platitude à portée de la raison, en voici une : écrire n’est pas difficile, ce qui est difficile c’est de trouver les bons mots…

orice platitudine, dacă zăbovești asupră-i destulă vreme, va sfârși prin a ți se părea plină de sensuri profunde și misterioase. dar nu e decât o iluzie, care se produce prin virtutea faptului că spiritului nostru nu-i place să se simtă blocat în fundături raționale. el va resimți imediat nevoia să sape tot felul de șubrede galerii de scăpare.

dacă vreți să încercați experiența, dar nu aveți nicio platitudine la îndemâna minții, iată una : “nu e greu să scrii, e greu să găsești cuvintele potrivite.”

faire du bien, forcement

nous avons du mal à reconnaitre les obligations que l’on attends de nous, mais nous n’avons aucune gêne à exiger qu’on nous laisse prodiguer des promesses qui ne nous ont jamais été demandées. nous acceptons être redevable, à condition qu’on nous accorde le choix de la corvée.

cu greu recunoaștem obligațiile care ne sunt impuse, dar nu avem nicio dificultate în a cere să fim lăsați să împărțim în stânga și în dreapta promisiuni care nu ne-au fost nicicând cerute. acceptăm deci să fim datori, dar cu condiția să ne putem alege singuri corvoada.

con-descendant

sur un forum, du haut de son orthographe approximative, une poufiasse a écrit que les produits Apple sont tellement beaux qu’il faudrait interdire aux sales gueules d’en posséder. euh, ça peut se défendre, mais uniquement dans la bouche de quelqu’un qui ajouterait tout de suite après : “quant à moi, je suis tellement moche que je n’en mérite pas”.

de toute façon, ça c’est sans compter que les produits Apple sont si intelligents qu’on devrait interdire aux imbeciles d’en parler.

bon, maintenant hors antenne, c’est vrai que j’ai vu un iPhone dans la main d’un adolescent boutonneux qui avait l’air d’un diamant dans la gueule gâtée d’un clochard souriant, mais de là à l’interdiction…

pe un forum, de la înălțimea gramaticii sale aproximative, o cretină a scris că produsele Apple sunt atât de frumoase încât ar trebui să le fie interzise oamenilor urâți… păi s-ar putea justifica, dar doar ieșind din gura unei persoane care ar adăuga imediat : “în ceea ce mă privește, sunt atât de hidoasă că nu merit un astfel de produs”.

iar asta fără să mai luăm în calcul faptul că produsele Apple sunt atât de inteligente încât ar trebui să li se interzică idioților să vorbească despre ele.

mă rog, acum în off, e drept că am văzut mai deunăzi în mâna unui adolescent acneic cu privire tâmpă un iPhone care părea un diamant în gura stricată a unui vagabond zâmbitor, dar de la asta până la interdicție…

je ne le suis donc pas,… je pense

l’ami l. se réfugie régulièrement dans un auto-dénigrement injuste. cela me fait penser que se réfugier dans la modestie, est une forme de lâcheté et de commodité pour ne pas s’assumer. je ne suis pas ceci, je ne suis pas capable de cela… enfin, une façon comme une autre d’éluder sa vraie nature.

amicul l. se refugiază frecvent într-o autodenigrare nedreaptă. gestul său mă predispune să cred că a te refugia în modestie este o formă de lașitate și de comoditate, în scopul de a evita să te iei în serios până la capăt… nu sunt așa, nu pot să fac pe dincolo… una peste alta, o modalitate ca oarecare de a-ți ascunde propria natură.

des excitants qui ne m’excitent plus

je reste paralysé devant la panoplie des soi-disant vices de l’homme moderne: alcool, cigarette, sexe, jeux, café, etc. et qui ne sont finalement qu’autant de pitoyables passe-temps. je ne les rejette pas, c’est juste qu’ils ne m’attirent plus. je ne me considère pas vertueux pour autant, car la vertu présuppose une tension générée par le rejet d’une envie. alors que moi, je suis tout simplement las. on pourrait dire que j’ai l’embarras du choir.

rămân cu gura căscată în fața panopliei așa-ziselor vicii ale omului modern : alcool, țigări, sex, jocuri, cafea, etc., și care nu sunt la urma urmei decât niște distracții amărâte, niște hobby-uri oarecare. nu că le-aș respinge, însă chiar nu mă mai atrag. asta însă nu face din mine o persoană virtuoasă, pentru că virtutea presupune o tensiune provocată de respingerea unor dorințe teribile. pe când mie, mi s-a pur și simplu luat. am putea spune că mi s-a rupt cuiul în care trebuia să-mi pun poftele.

laisser-trop-aller

la propension de v. pour la frivolité ne rencontre aucune résistance, ne se heurte à aucune opposition. en même temps, quelle responsabilité crédible pourrait lui opposer cette société inconsistante, quelle forme pourrait prendre le devoir pour devenir inéluctable ? le type d’obligation qu’on impose à un enfant, peut-être ?, et encore …


înclinația lui v. spre frivolitate nu întâlnește nicio stavilă, nu se lovește de nicio împotrivire. în același timp, ce responsabilitate credibilă ar putea să-i opună această societate inconsistentă, ce formă ar putea lua datoria pentru a deveni ineluctabilă ? poate cea a obligațiilor impuse copiilor, dar nici aceea…

résultats mitigés

si pêché d’orgueil je commets, ce n’est pas de me vouloir plus intéressant que les autres mais plus intéressant que moi-même. avec pour seule certitude la rechute dans l’anodin graphologiquement indigne.

dacă săvârșesc un păcat de trufie, el nu se datorează atât dorinței mele de a mă vrea mai interesant decât ceilalți ci mai curând ambiției de a mă vrea mai interesant decât mine însumi. izbânda acestor eforturi e incertă, însă negreșit recad de fiece dată în anodinul grafologic nedemn.

ça la fout mal

l’ami J. se sent de plus en plus désemparé, car il fait des gros efforts pour se conformer aux règles qu’il croit pertinentes, tout en se réservant le droit d’avoir un petit jardin secret pour cultiver sa méchanceté. ça ne lui réussit pas du tout, il joue faux sur toute la ligne, car ce qu’il devrait faire serait le contraire : combattre son jardin secret et se montrer un peu plus rebelle face aux soit disantes normes de bienséance. mais ça, ça serait trop lui demander, je pense …

prietenul J. se simte din ce în ce mai neajutorat, pe de o parte face mari eforturi să se conformeze regulilor pe care le crede pertinente, dar în același timp își rezervă dreptul de a păstra o grădină secretă în care să-și cultive răutatea. din păcate nimic nu-i iese și dă greș pe toată linia, căci ar trebui să facă tocmai invers : să-și reprime grădina secretă și să se arate mai rebel față de așa-zisele norme de bună purtare. dar asta ar însemna să ceară prea mult de la el însuși, presupun…

prodiguer avec soin

l’ami B. a plein d’idées à vivre, mais il reste tout le temps à sec, parce qu’il choisit de les flamber dans le feu de l’action, as they are occuring to him. il se retrouve souvent à court d’idées, car il veut vivre plus qu’il n’en est préparé. alors que moi, parcimonieux, j’aime amasser les sporadiques idées qui se présentent à moi, et je les dépense rarement, par avarice et peur qu’elle ne se réalisent pas correctement. le maître mot ici c’est dilapidation, mais je ne suis pas sûr qui de nous deux est le voyou.

amicul B. are o groază de idei despre cum trebuie trăit, dar rămâne mereu în pană, pentru că preferă să le arunce în focul acțiunii, imediat ce îi vin. niciodată nu are vreo idee de rezervă, și asta pentru că vrea să trăiască mai mult decât îi este dat să o facă. pe când mie, parcimonios cum sunt, îmi place să adun ideile sporadice care îmi vin, și pe care le cheltui foarte rar, din zgârcenie și din teamă că ele nu vor deveni realitate așa cum ar trebui. cuvântul cheie aici este “delapidare”, dar nu sunt sigur care dintre noi, eu sau amicul B. este cel care încalcă legea firii.

mais pourquoi ?, je n’ai rien fait…

ma propre nonchalance m’offense, ma dignité doit se retourner dans sa tombe. et voilà que je continue d’abandonner, pour tenter ensuite d’abandonner de continuer d’abandonner. mais cela ne donne rien. je m’enlise dans un sur-place sidérant.

propria mea nonșalanță mă jignește, demnitatea mea se va fi întorcând în mormânt. iar eu continui să las baltă, pentru ca mai apoi să încerc să las baltă încercarea de a lăsa baltă. până la urmă tot nimic nu iese. mă împotmolesc într-un stat pe loc siderant.

l’esprit occupé

vieillir sans rien faire est bien plus difficile que vieillir en ayant la tête à autre chose. il faut choisir un boulot, ne serait-ce que pour ne pas s’apercevoir de son délabrement en marche.

a îmbătrâni stând degeaba este mult mai greu decât a îmbătrâni ocupat cu tot felul de treburi. e mai bine să ai o ocupație, fie și numai pentru avantajul de a nu-ți da seama de starea continuă de dărăpănare în care ești prins.

euh, qu’est-ce que je disais déjà …?

le temps a cette rustre habitude de fermer mes parenthèses sans rien me demander. je me laisse bercer comme ça, par une divagation, dans un registre mineur, quand, vlan, ma parenthèse est refermée brutalement. c’est déplaisant, surtout que je n’ai plus grand-chose à dire dans ma phrase principale…

timpul are prostul obicei de a-mi închide parantezele fără să-mi ceară părerea. mă las dus așa, de câte-o divagație, într-un registru minor, când, trosc, paranteza îmi este închisă brutal. este neplăcut, mai ales că nu mai am mare lucru de spus în fraza mea principală…

balance du blanc, mon vieux, balance du blanc

le réel m’encombre sans cesse de choses qui s’accumulent en existant. il n’y a que sur papier que je peux faire le vide. le néant peut si bien se découper en pages blanches. tout signe que mon écriture réussit à éviter est une petite victoire contre le fatras du sens.

realul îmi este stânjenit fără încetare de lucruri care se tot adună existând. doar pe hârtie reușesc să fac curățenie, să golesc locul. neantul se prezintă destul de bine sub forma unor foi albe. orice literă pe care stiloul meu reușește să o evite, este o mică victorie împotriva maldărului sensurilor.

trouver Saussure à son orteil

les mots n’ont eu d’intérêt pour moi qu’au temps où j’arrivais à les faire se signifier entre eux. du moment où j’ai cherché à les faire signifier des choses, le tout est devenu d’une banalité affligeante. pourquoi écrire sur des choses intéressantes alors qu’on peut simplement les pointer du doigt ?

cuvintele nu mi se par interesante decât atunci când îmi propun să le fac să se înțeleagă unele pe celelalte. din momentul în care încerc să le fac să semnifice lucruri, totul devine de o banalitate dezolantă. de ce să scriem despre lucruri interesante când le putem arăta pur și simplu cu degetul ?

dans le brouillard

je suis au sommet de mon art.* comme sur toutes les hautes cimes, froid, fatigue, climat hostile. faudrait pas que j’y traine trop, je commence à manquer de vivres.

am ajuns pe culmile artei mele.* cum se întâmplă de obicei pe piscurile golașe, frig, oboseală, climat ostil. nu trebuie să fac prea mulți purici pe-aici, căci cele necesare traiului încep să-mi lipsească.

on parole