qu’une enflure, après tout…

je viens de revoir le visage de z. on dirait qu’il a inutilement subi nombre de botoxisations qui auraient toutes mal tourné. sapristi, comme l’alcool et le tabac adorent dévaster la chair prédisposée aux bouffissures ! et puis, au tréfonds de ce désastre, une paire d’yeux qui crient leur béotisme, doublé d’une ingénue méchanceté.

tocmai am revăzut după o vreme chipul lui z. ai zice că a suferit inutil o groază de botoxări nereușite. este incredibil ce mult îi place alcoolului și tutunului să devasteze carnea predispusă la buhăială ! și, culmea, pe fundul acestui dezastru, o pereche de ochi ce-și strigă stupizenia dublată de o răutate ingenuă.

mother trucker

sur le chemin de la monotonie sur lequel l’étourderie de mon cerveau est lancée à cent à l’heure, je vis mes bonnes idées comme des accidents qui ne laissent pas de traces. les idées poussent au milieu de l’asphalte, comme des frêles fleurs que je ne peux pas éviter de fouler, mais qui ne laissent aucune trace sur la modèle grossier de mon train de roulage.

pe drumul monotoniei pe care năucia creierului meu gonește cu o sută la oră, îmi trăiesc ideile bune ca pe accidente care nu lasă urme. ideile îmi cresc în mijlocul asfaltului, ca niște flori firave pe care nu pot să nu le calc, dar care nu lasă nicio urmă pe modelul grosier al trenului meu de rulaj.

avec du lest, lestement

c’est facile de fanfaronner lorsqu’on a le génie et que l’on bouillonne d’authentiques indignations, mais j’aimerais voir si ces notoires poètes sont assez costauds pour faire de la bonne avec du moyen du bord, avec du désenchantement et de l’abattement.

este ușor să faci pe interesantul când ai geniu și când mustești de autentice indignări, dar aș vrea să văd dacă acești poeți notorii sunt destul de puternici ca să facă versuri bune cu mijloace puține, cu dezamăgire și cu descurajare.

à ouvre-lettres tirés

le courrier électronique a quand même ses limites. vous ne pouvez pas, par exemple, envoyer une lettre à quelqu’un en lui demandant de ne pas l’ouvrir avant votre mort…

je ne comprends pas comment on a pu éliminer aussi stupidement le concept d’enveloppe dans la technologie de l’e-mail, et promouvoir par contre, au rang d’obligation presque, celui de “titre / objet / sujet” du message. ne me comprenez pas mal, je suis un fanatique lorsqu’il s’agit de fabriquer des titres, c’est juste que lorsque j’écris à mes parents ou à mon amoureuse, je n’ai pas forcement envie de “cataloguer” mon message, je veux tout simplement le commencer par “Mes chers parents” ou “Bonjour mon amour”; je n’ai pas besoin de titre, car mon geste est et je veux qu’il reste désintéressé. l’irruption du style commercial dans la correspondance intime me gonfle comme du chou-fleur mal cuit.

email-ul are totuși limitele sale. nu putem, de exemplu, să adresăm o scrisoare cuiva cu rugămintea de a nu o deschide înainte să murim.

nu înțeleg cum am putut elimina atât de prostește conceptul de plic în tehnología email-ului și am promovat, aproape ca pe o obligație, pe cel al titlu / obiect / subiect al mesajului. nu vreau să fiu greșit înțeles, sunt un fanatic al găsirii titlurilor potrivite, numai că atunci când le scriu părinților sau iubitei, nu țin morțis să-mi “cataloghez” mesajul, aș vrea doar să-l încep simplu prin “dragii mei părinți” sau “bună seara iubita mea”; nu am nevoie de titlu, pentru că vreau ca gestul meu să fie și să rămână dezinteresat. pătrunderea stilului comercial în corespondența intimă mă balonează ca o conopidă coaptă insuficient.

le mal, ça peut faire un bien fou

j’observe mon amie g. et je la vois souffrir car elle n’arrive pas à être pleinement bonne, ni même neutre. je pense que ça doit être frustrant de faire du mal aux autres uniquement de manière involontaire… de temps à autre, il faut essayer de se défouler. alternez, vous allez voir que parfois si vous voulez faire du mal ça ne vous réussit pas, ou bien ça vous réussit mais, surprise, les gens apprécient et vous en remercient. tout ça pour dire qu’en vérité nous n’avons aucun contrôle sur ce qu’advient de nos bonnes ou mauvaises intentions… le mieux serait de ne rien leur (en) vouloir, ni du bien ni du mal, mais comment ressentir que nous vivons pour de vrai sans embêter les autres ?

o observ pe prietena mea g. și o văd suferind pentru că nu reușește să fie pe deplin bună, sau măcar neutră. cred că trebuie să fie frustrant să nu te poți abține să le faci rău celorlalți… din când în când ar trebui să ne putem defula. să încercăm să alternăm, căci câteodată încercăm să facem rău cuiva și nu ne iese, iar alteori ne iese dar, surpriză, victimele apreciază și ne mulțumesc… ce vreau să spun aici este că la urma urmei nu avem niciun control asupra a ceea ce se întâmplă cu bunele sau relele noastre intenții… cel mai bine ar fi să nu le dorim nimic celor din jur, nici binele nici răul, dar cum naiba să simțim că trăim cu adevărat dacă nu-i stânjenim ?

pas de culture, bonne culture

une réflexion faite suite au visionnement du film japonais Okuribito (Departures, 2008).
je le dis sans grande joie, mais la goujaterie peut devenir le dernier rempart contre la mondialisation. notre planète peut être sauvée de l’uniformisation des cultures grâce aux rustres. car c’est dans la résilience de la balourdise, dans la force de gens simples d’être réfractaires au changement que se trouve le salut de la diversité. les élites, la petite bourgeoisie, les gens éduqués, polis et sans aspérités, adoptent de plus en plus des valeurs et des attitudes communes. prenez un cadre chinois, indien, français, mexicain et sénégalais, installés dans leur loft aseptisé, ikea-tisé, aspirant tous aux mêmes conneries appelées génériquement confort. des différences subsistent, bien sûr, mais l’essentiel de leur train de vie est déjà uniformisé. ils sont désormais capables de se rencontrer sur nombre d’activités communes, et, plus important encore, ils partagent de plus en plus de codes comportementaux. d’ici 2050, ils seront tous fast-food-isés, sensibilisés à la mode bio, à l’écologie, bluetooth-isés jusqu’à la moelle. tout ça pendant que le plouc japonais regardera comme un extraterrestre le plouc mexicain. c’est assez dur de le constater, mais je pense que le manque de culture individuelle contribuera fortement au maintien de la culture communautaire, puisque les spécificités culturelles sont aujourd’hui aspirées dans le malaxeur qui produit la chair à saucisse du hot-dog appelé mondialisation.
enfin, regardez le film, vous comprendrez mieux.

o mică reflexie după vizionarea filmului japonez Okuribito (Departures, 2008). o spun fără prea mare bucurie, însă se prea poate ca bădărănia să fie ultima stavilă împotriva mondializării. planeta noastră ar putea fi salvată de la uniformizarea culturilor grație neciopliților. și asta pentru că salvarea diversității se află în reziliența mitocăniei, și în forța oamenilor simpli de a se arăta îndăratnici la schimbare. elitele, mica burghezie, oamenii educați, politicoși și fără asperități adoptă din ce în ce mai multe valori și atitudini comune. luați un corporatist chinez, indian, francez, mexican și senegalez, instalați în loftul lor aseptizat, ikea-tizat, aspirând cu toții la aceleași tâmpenii numite generic confort. mici diferențe mai rămân, desigur, dar esențialul traiului lor este deja uniformizat. acești oameni din cele patru colțuri ale planetei sunt capabili să se întâlnească în câmpul unor numeroase activități comune. deasemeni, ei împărtășesc din ce în ce mai multe coduri comportamentale. până în 2050, vor fi cu toții fast-food-izați, sensibilizați la trendul bio, la ecologie, bluetooth-izați până la măduvă. toate astea în timp ce un mojic japonez se va uita ca la un extraterestru la un mojic mexican. este destul de greu de acceptat, însă lipsa de cultură individuală va contribui din plin la menținerea unor rămășițe de cultură comunitară, de vreme ce specificitățile culturale sunt în ziua de astăzi aspirate de malaxorul care produce tocătura cârnatului numit mondializare.
în fine, vedeți filmul, veți putea întelege mai bine.

une fois pour toutes

les textes de v. méritent une réécriture, que malheureusement ni son tempérament ni son orgueil ne permettent. c’est là le vrai gâchis, de jeter des truffes dans une bouillie de lentilles. c’est bien dommage, mais je me rende compte que ruminer ses mots ne s’accommode pas avec la visée thérapeutique qui les engendre dans son cas.

textele lui v. ar merita să fie rescrise, ameliorate, însă din păcate nici temperamentul nici orgoliul său nu i-o permit. în asta consistă adevărata irosire, să arunci trufe într-un terci de tărâțe. este păcat, dar îmi dau seama că rumegatul cuvintelor nu se potrivește deloc cu intențiile terapeutice cu care v. se așează la masa de scris.

un look premier cri

la jeune mère avait eu un piercing dans le clitoris, mais au moment de l’accouchement l’anneau s’est pris dans le nez de son bébé. une tradition naquit.

tânăra mamă avusese un piercing în clitoris dar, în momentul ieșirii din pântece, inelul se prinse în nasul bebelușului. o tradiție se născu.

faut que ça pousse

h. est tellement radical dans ses emportements; pour lui, combattre les conservatorismes équivaut a bousculer les petits vieux dans la rue.

h. este atât de radical în modul său de a pune suflet; pentru el, a lupta împotriva conservatorismelor înseamnă câteodată să împingi bătrânii pe stradă.

le souverain poncif

toute platitude, si l’on s’y attarde suffisamment longtemps, finit par nous révéler des sens cachés et profonds. mais ce n’est qu’une illusion, cela arrive parce que notre esprit n’aime pas se sentir immobilisé dans des cul-de-sac rationnels. alors il ressent le besoin de creuser toutes sortes de galléries précaires.

si vous voulez tenter l’exercice, mais vous n’avez pas de platitude à portée de la raison, en voici une : écrire n’est pas difficile, ce qui est difficile c’est de trouver les bons mots…

orice platitudine, dacă zăbovești asupră-i destulă vreme, va sfârși prin a ți se părea plină de sensuri profunde și misterioase. dar nu e decât o iluzie, care se produce prin virtutea faptului că spiritului nostru nu-i place să se simtă blocat în fundături raționale. el va resimți imediat nevoia să sape tot felul de șubrede galerii de scăpare.

dacă vreți să încercați experiența, dar nu aveți nicio platitudine la îndemâna minții, iată una : “nu e greu să scrii, e greu să găsești cuvintele potrivite.”

faire du bien, forcement

nous avons du mal à reconnaitre les obligations que l’on attends de nous, mais nous n’avons aucune gêne à exiger qu’on nous laisse prodiguer des promesses qui ne nous ont jamais été demandées. nous acceptons être redevable, à condition qu’on nous accorde le choix de la corvée.

cu greu recunoaștem obligațiile care ne sunt impuse, dar nu avem nicio dificultate în a cere să fim lăsați să împărțim în stânga și în dreapta promisiuni care nu ne-au fost nicicând cerute. acceptăm deci să fim datori, dar cu condiția să ne putem alege singuri corvoada.

con-descendant

sur un forum, du haut de son orthographe approximative, une poufiasse a écrit que les produits Apple sont tellement beaux qu’il faudrait interdire aux sales gueules d’en posséder. euh, ça peut se défendre, mais uniquement dans la bouche de quelqu’un qui ajouterait tout de suite après : “quant à moi, je suis tellement moche que je n’en mérite pas”.

de toute façon, ça c’est sans compter que les produits Apple sont si intelligents qu’on devrait interdire aux imbeciles d’en parler.

bon, maintenant hors antenne, c’est vrai que j’ai vu un iPhone dans la main d’un adolescent boutonneux qui avait l’air d’un diamant dans la gueule gâtée d’un clochard souriant, mais de là à l’interdiction…

pe un forum, de la înălțimea gramaticii sale aproximative, o cretină a scris că produsele Apple sunt atât de frumoase încât ar trebui să le fie interzise oamenilor urâți… păi s-ar putea justifica, dar doar ieșind din gura unei persoane care ar adăuga imediat : “în ceea ce mă privește, sunt atât de hidoasă că nu merit un astfel de produs”.

iar asta fără să mai luăm în calcul faptul că produsele Apple sunt atât de inteligente încât ar trebui să li se interzică idioților să vorbească despre ele.

mă rog, acum în off, e drept că am văzut mai deunăzi în mâna unui adolescent acneic cu privire tâmpă un iPhone care părea un diamant în gura stricată a unui vagabond zâmbitor, dar de la asta până la interdicție…

je ne le suis donc pas,… je pense

l’ami l. se réfugie régulièrement dans un auto-dénigrement injuste. cela me fait penser que se réfugier dans la modestie, est une forme de lâcheté et de commodité pour ne pas s’assumer. je ne suis pas ceci, je ne suis pas capable de cela… enfin, une façon comme une autre d’éluder sa vraie nature.

amicul l. se refugiază frecvent într-o autodenigrare nedreaptă. gestul său mă predispune să cred că a te refugia în modestie este o formă de lașitate și de comoditate, în scopul de a evita să te iei în serios până la capăt… nu sunt așa, nu pot să fac pe dincolo… una peste alta, o modalitate ca oarecare de a-ți ascunde propria natură.

des excitants qui ne m’excitent plus

je reste paralysé devant la panoplie des soi-disant vices de l’homme moderne: alcool, cigarette, sexe, jeux, café, etc. et qui ne sont finalement qu’autant de pitoyables passe-temps. je ne les rejette pas, c’est juste qu’ils ne m’attirent plus. je ne me considère pas vertueux pour autant, car la vertu présuppose une tension générée par le rejet d’une envie. alors que moi, je suis tout simplement las. on pourrait dire que j’ai l’embarras du choir.

rămân cu gura căscată în fața panopliei așa-ziselor vicii ale omului modern : alcool, țigări, sex, jocuri, cafea, etc., și care nu sunt la urma urmei decât niște distracții amărâte, niște hobby-uri oarecare. nu că le-aș respinge, însă chiar nu mă mai atrag. asta însă nu face din mine o persoană virtuoasă, pentru că virtutea presupune o tensiune provocată de respingerea unor dorințe teribile. pe când mie, mi s-a pur și simplu luat. am putea spune că mi s-a rupt cuiul în care trebuia să-mi pun poftele.

laisser-trop-aller

la propension de v. pour la frivolité ne rencontre aucune résistance, ne se heurte à aucune opposition. en même temps, quelle responsabilité crédible pourrait lui opposer cette société inconsistante, quelle forme pourrait prendre le devoir pour devenir inéluctable ? le type d’obligation qu’on impose à un enfant, peut-être ?, et encore …


înclinația lui v. spre frivolitate nu întâlnește nicio stavilă, nu se lovește de nicio împotrivire. în același timp, ce responsabilitate credibilă ar putea să-i opună această societate inconsistentă, ce formă ar putea lua datoria pentru a deveni ineluctabilă ? poate cea a obligațiilor impuse copiilor, dar nici aceea…

résultats mitigés

si pêché d’orgueil je commets, ce n’est pas de me vouloir plus intéressant que les autres mais plus intéressant que moi-même. avec pour seule certitude la rechute dans l’anodin graphologiquement indigne.

dacă săvârșesc un păcat de trufie, el nu se datorează atât dorinței mele de a mă vrea mai interesant decât ceilalți ci mai curând ambiției de a mă vrea mai interesant decât mine însumi. izbânda acestor eforturi e incertă, însă negreșit recad de fiece dată în anodinul grafologic nedemn.

ça la fout mal

l’ami J. se sent de plus en plus désemparé, car il fait des gros efforts pour se conformer aux règles qu’il croit pertinentes, tout en se réservant le droit d’avoir un petit jardin secret pour cultiver sa méchanceté. ça ne lui réussit pas du tout, il joue faux sur toute la ligne, car ce qu’il devrait faire serait le contraire : combattre son jardin secret et se montrer un peu plus rebelle face aux soit disantes normes de bienséance. mais ça, ça serait trop lui demander, je pense …

prietenul J. se simte din ce în ce mai neajutorat, pe de o parte face mari eforturi să se conformeze regulilor pe care le crede pertinente, dar în același timp își rezervă dreptul de a păstra o grădină secretă în care să-și cultive răutatea. din păcate nimic nu-i iese și dă greș pe toată linia, căci ar trebui să facă tocmai invers : să-și reprime grădina secretă și să se arate mai rebel față de așa-zisele norme de bună purtare. dar asta ar însemna să ceară prea mult de la el însuși, presupun…

prodiguer avec soin

l’ami B. a plein d’idées à vivre, mais il reste tout le temps à sec, parce qu’il choisit de les flamber dans le feu de l’action, as they are occuring to him. il se retrouve souvent à court d’idées, car il veut vivre plus qu’il n’en est préparé. alors que moi, parcimonieux, j’aime amasser les sporadiques idées qui se présentent à moi, et je les dépense rarement, par avarice et peur qu’elle ne se réalisent pas correctement. le maître mot ici c’est dilapidation, mais je ne suis pas sûr qui de nous deux est le voyou.

amicul B. are o groază de idei despre cum trebuie trăit, dar rămâne mereu în pană, pentru că preferă să le arunce în focul acțiunii, imediat ce îi vin. niciodată nu are vreo idee de rezervă, și asta pentru că vrea să trăiască mai mult decât îi este dat să o facă. pe când mie, parcimonios cum sunt, îmi place să adun ideile sporadice care îmi vin, și pe care le cheltui foarte rar, din zgârcenie și din teamă că ele nu vor deveni realitate așa cum ar trebui. cuvântul cheie aici este “delapidare”, dar nu sunt sigur care dintre noi, eu sau amicul B. este cel care încalcă legea firii.

mais pourquoi ?, je n’ai rien fait…

ma propre nonchalance m’offense, ma dignité doit se retourner dans sa tombe. et voilà que je continue d’abandonner, pour tenter ensuite d’abandonner de continuer d’abandonner. mais cela ne donne rien. je m’enlise dans un sur-place sidérant.

propria mea nonșalanță mă jignește, demnitatea mea se va fi întorcând în mormânt. iar eu continui să las baltă, pentru ca mai apoi să încerc să las baltă încercarea de a lăsa baltă. până la urmă tot nimic nu iese. mă împotmolesc într-un stat pe loc siderant.

l’esprit occupé

vieillir sans rien faire est bien plus difficile que vieillir en ayant la tête à autre chose. il faut choisir un boulot, ne serait-ce que pour ne pas s’apercevoir de son délabrement en marche.

a îmbătrâni stând degeaba este mult mai greu decât a îmbătrâni ocupat cu tot felul de treburi. e mai bine să ai o ocupație, fie și numai pentru avantajul de a nu-ți da seama de starea continuă de dărăpănare în care ești prins.

euh, qu’est-ce que je disais déjà …?

le temps a cette rustre habitude de fermer mes parenthèses sans rien me demander. je me laisse bercer comme ça, par une divagation, dans un registre mineur, quand, vlan, ma parenthèse est refermée brutalement. c’est déplaisant, surtout que je n’ai plus grand-chose à dire dans ma phrase principale…

timpul are prostul obicei de a-mi închide parantezele fără să-mi ceară părerea. mă las dus așa, de câte-o divagație, într-un registru minor, când, trosc, paranteza îmi este închisă brutal. este neplăcut, mai ales că nu mai am mare lucru de spus în fraza mea principală…

balance du blanc, mon vieux, balance du blanc

le réel m’encombre sans cesse de choses qui s’accumulent en existant. il n’y a que sur papier que je peux faire le vide. le néant peut si bien se découper en pages blanches. tout signe que mon écriture réussit à éviter est une petite victoire contre le fatras du sens.

realul îmi este stânjenit fără încetare de lucruri care se tot adună existând. doar pe hârtie reușesc să fac curățenie, să golesc locul. neantul se prezintă destul de bine sub forma unor foi albe. orice literă pe care stiloul meu reușește să o evite, este o mică victorie împotriva maldărului sensurilor.

trouver Saussure à son orteil

les mots n’ont eu d’intérêt pour moi qu’au temps où j’arrivais à les faire se signifier entre eux. du moment où j’ai cherché à les faire signifier des choses, le tout est devenu d’une banalité affligeante. pourquoi écrire sur des choses intéressantes alors qu’on peut simplement les pointer du doigt ?

cuvintele nu mi se par interesante decât atunci când îmi propun să le fac să se înțeleagă unele pe celelalte. din momentul în care încerc să le fac să semnifice lucruri, totul devine de o banalitate dezolantă. de ce să scriem despre lucruri interesante când le putem arăta pur și simplu cu degetul ?

dans le brouillard

je suis au sommet de mon art.* comme sur toutes les hautes cimes, froid, fatigue, climat hostile. faudrait pas que j’y traine trop, je commence à manquer de vivres.

am ajuns pe culmile artei mele.* cum se întâmplă de obicei pe piscurile golașe, frig, oboseală, climat ostil. nu trebuie să fac prea mulți purici pe-aici, căci cele necesare traiului încep să-mi lipsească.

on parole

être porté sur la creuse

il avait une si grande âme !… cependant, comme il arrive d’habitude aux choses volumineuses, spacieuses, elle était difficilement manipulable et rentrait à peine dans les contextes où l’on se donne autant corps qu’âme. il lui était malaisé de l’emmener partout avec soi, et souvent se voyait obligé de laisser son âme à l’entrée lorsque cette dernière ne pouvait pas passer la porte étroite que certains lui ouvraient. le dedans de son âme était vaste mais, comme la politesse demande de ne pas trop s’immiscer dans l’intimité des gens, rares étaient les curieux qui la pénétraient. ceux qui le faisaient tout de même, sortaient rapidement, gênés par l’écho lugubre qui retentissait dans la généreuse cavité au moindre geste… il traînait péniblement avec soi, telle une croix congénitale, cette chose encombrante, déplaisante, déserte, qu’est une grande âme.

avea un suflet atât de mare !… însă, așa cum se întâmplă de regulă cu lucrurile voluminoase, cuprinzătoare, era foarte greu de mânuit și nu prea încăpea în contextele în care se pune și trup și suflet. era dificil să îl ia peste tot cu el și adesea era nevoit să îl lase la intrare atunci când nu încăpea pe poarta îngustă pe care i-o deschidea cineva. înlăuntrul sufletului său era loc berechet, însă cum normele de politețe recomandă să nu te bagi în sufletul omului, mai nimeni nu îi trecea pragul. cei care totuși o făceau ieșeau rapid, stânjeniți de ecoul lugubru ce se forma în generoasa cavitate la cel mai mic gest… purta chinuitor cu sine, ca pe o cruce congenitală, chestia aceea jenantă, incomodă, pustie, numită un suflet mare.

peut-on regarder de haut assis ?

entre croiser les bras et croiser les jambes je préfère de loin le deuxième, car pour croiser les jambes il faut être déjà assis. n’importe quel gueux peut s’arrêter de sa besogne et croiser les bras en signe de révolte ou de paresse, mais seulement un bourge déjà assis sur sa chaise peut croiser les jambes pour exprimer sa nonchalance. et ensuite, pour provoquer le prolo au point de le rendre fou, il peut de surcroît croiser les bras. figurez-vous ce face-à-face, entre ces deux personnages, et vous avez un saisissant tableau de la lutte des classes.

între a încrucișa brațele și a încrucișa picioarele prefer de departe a doua postură, deoarece pentru a sta picior peste picior trebuie să fii deja așezat. orice mitocan se poate opri din lucrul său și poate sta cu mâinile-n sân în semn de revoltă sau de lene, dar numai un gentleman deja așezat pe scaunul său poate sta picior peste picior pentru a-și exprima nonșalanța. numai după aceasta, și în scopul vădit de a-l provoca pe mitocan mai-mai să-l înnebunească, gentlemanul poate încrucișa și brațele. încercați să vă imaginați cele două personaje, față în față, și veți avea un tablou strigător de justețe al luptei de clasă.

semer des embuches

assis au bureau et faisant face aux fenêtres, je me dis que l’avenir est droit devant moi. et pourtant je ne fonce pas. je m’esquive en empruntant cette écriture perpendiculaire sur la vie. je manœuvre vers la droite, j’agglutine des traits, pour constater au bout de ma phrase qu’au lieu d’avancer j’ai reculé de quelques lignes. à l’évidence, consigner est un acte lâche.

așezat la birou, cu fața la fereastră, îmi spun că am viitorul înainte. și totuși nu mă precipit. mă eschivez luând-o pe drumul acestei scriituri perpendiculare pe viață. cotesc spre dreapta, îngrămădesc buchii, pentru a-mi da seama la capătul frazei că în loc să înaintez, am dat înapoi câteva linii. se vede treaba că a consemna pe hârtie este un act laș.

soma-psychotique

le mâle contemporain est irrité avant même que sa peau ne soit touchée par la lame du rasoir. le psyché prenant le dessus sur les réactions chimiques, voilà une exemplaire manifestation d’évolution et de sophistication.

masculul contemporan se irită înainte chiar ca pielea să-i fie atinsă de lama de ras. o ființă posedând un psihic ce preia controlul reacțiilor chimice ale corpului, iată o manifestare exemplară a evoluției speciei și a sofisticării acesteia.

originalité, quand je te tiens !

c’est pernicieux d’analyser le mécanisme de sa propre inspiration, d’autant plus qu’on ne peut le faire que lorsque cette dernière est présenté, venue habituellement pour complètement autre chose que cette réflexion. tout de même, devant l’arbitraire de sa manifestation et l’incurabilité de son absence, il vaut mieux casser la magie lorsque l’occasion se présente et révéler ses rouages intimes.

este dăunător să analizăm mecanismul propriei inspirații, cu atât mai mult cu cât nu o putem face decât atunci când inspirația este prezentă, venită de obicei pentru cu totul altceva decât această reflexie. totuși, în fața arbitrarului manifestării și al incurabilității absenței sale, merită să rupem vraja atunci când avem prilejul, și să dezvăluim mecanismele ei intime.

la métaphysique de la faille

Károly Kovács, Capcană pentru ploaie, Băile Felix, 1982, sculptură ambientală

mi-am dat seama recent că, în românia, ruina este parte constitutivă a noului. semnele aparente ale ruinei sunt prezente încă de la inaugurare. însă facerea de mântuială a lucrurilor nu trebuie blamată ci, din contră, în românia trebuie privită ca un semn de înțelepciune, ca o recunoaștere dintru bun început a supremației timpului asupra materiei. pentru inconștientul colectiv românesc, impregnat timp de secole cu o pioșenie soră cu modestia existențială, ambiția desăvârșirii este deșartă, și împotriva firii. dacă imperfecțiunea si degradarea lucrurilor sunt ineluctabile, a pretinde ca o ctitorie să fie desăvârșită, fie și numai o clipă, înainte de a fi oferită efectelor de uzură ale timpului, este un păcat de trufie, un sacrilegiu de impertinență împotriva eternității ce reduce imparabil totul la praf și pulbere. degenerescența este un dat, prin urmare ea este inclusă tacit în orice proiect. dar nu numai atât, ea se manifesta și explicit prin starea de “aproape terminat”, cu “vicii voluntare de fabricație”, datorate sentimentului românesc al umilității. ortodoxia neavând nicio variabilă de mândrie, așa cum am putea găsi în alte ramuri ale creștinismului (protestantism), auto-terciuirea personalității si plecăciunea în fața divinului este totală, mai cu seamă în actul deliberat de ctitorire. în consecință, în spațiul balcanic din care facem parte, construcția, ca și restaurarea unui monument, nu se poate realiza decât prin aspirația la neajuns, doar prin cantonarea în limitele lui cât de cât.

je me suis rendu compte depuis peu que, en roumanie, la ruine est partie constitutive du neuf. les signes apparents de la ruine sont présents dès l’inauguration. mais on ne doit surtout pas blâmer le bâclage des choses, il faut, au contraire, le regarder comme un signe de sagesse, comme une reconnaissance dès le commencement de la suprématie du temps sur la matière. pour l’inconscient collectif roumain, imprégné pendant de siècles d’une piété qui est allé main dans la main avec une modestie existentielle patente, là prétention du parachèvement est spécieuse, et contre-nature. si l’imperfection et la dégradation sont inéluctables, prétendre à la perfection du chef-d’œuvre, ne soit que pour un instant, avant que celui-ci ne soit offert aux effets d’usure du temps, est chez nous un pêché de vanité, un sacrilège d’impertinence devant une éternité qui réduit implacablement tout en poussière. la dégénérescence est un invariant, et ainsi elle est implicitement incluse dans n’importe quel projet, mais cela ne s’arrête pas là, elle se manifeste explicitement aussi, dans l’état de “presque fini”, avec des “vices volontaires de fabrication”, dues au sentiment roumain de l’humilité. l’orthodoxie ne possédant aucune variable de fierté, comme on pourrait trouver dans d’autres branches du christianisme (protestantisme), l’affaissement de la personnalité et la prosternation devant le divin est totale, notamment dans l’acte délibéré d’édification. par conséquent, dans l’espace balkanique qui est le nôtre, la volonté de bâtir, tout comme celle de restaurer les monuments, ne peut se faire qu’en aspirant à l’insuffisance, qu’en se situant dans les limites de l’à peu près.