le fidèle à soi-même

de temps à autre il serait à propos de faire un pèlerinage aux lieux saints de notre jeunesse… histoire de démythifier un peu cette duperie appelée enfance… à moins que vous n’ayez peur de vous faire écraser comme des cafards par le mouvement de foule de vos souvenirs…

din când în când ar fi indicat să facem un pelerinaj la locurile sfinte ale tinereții noastre… așa, ca să demitizăm puțin această păcăleală numită copilărie… asta doar dacă nu vă e teamă că veți fi striviți ca niște gândaci de către tăvălugul propriilor amintiri.

trop la honte

la pudeur est une forme d’égocentrisme qui m’agace. tout comme certaines autres limitations du moi, la pruderie m’irrite au plus haut point. par contre, je milite pour qu’on libère le je, pour qu’on lui fasse diminuer sa substance et sa vigueur en lui permettant de s’épancher déraisonnablement dans toutes les directions qu’il souhaite. devant la liberté de pouvoir les tartiner à volonté, les égos deviendront des fines pellicules insipides, que personne ne pourra plus ériger en monuments à la gloire du soi.

pudoarea este o formă de egocentrism care mă agasează. asemeni altor limitări ale eului, pruderia mă irită enorm. însă eu militez pentru eliberarea eului, pentru diminuarea substanței și vigorii sale, pentru posibilitatea lui de a se întinde nemăsurat în toate direcțiile în care dorește. în fața libertății de a le tartina în voie, egourile vor sfârși prin a deveni niște pojghițe subțiri și insipide, pe care nimeni nu va mai potea să le erijeze ca pe niște monumente dedicate gloriei sinelui.

j’abonde dans le non-sens

paradoxe de ma prolificité, je m’épanche avec tellement d’aisance sur le rien.

paradox al prolificității mele, mă aplec cu atâta ușurință peste subiectul nimicului.

appétit pas

à force de croquer dans les fruits acides de mon imagination, je suis devenu moi-même un être aigri. aujourd’hui, mon appétence pour les nourritures terrestres ne dépasse pas celle d’un vieux dandy anorexique.

tot mușcând din fructele acre ale imaginației mele am devenit eu însumi o ființă ursuză. astăzi, poftele mele pentru nutrimentele mundane nu sunt mai mari decât acelea ale unui dandy bătrân și anorexic.

fou-gueux

ce qui m’effraie ce n’est pas la vigueur de ma déraison, c’est plutôt le fait que je ne lui trouve aucun contrepoids.

ceea ce mă sperie nu este vigoarea nebuniei mele, ci faptul că nu reușesc să îi găsesc nicio contrapondere.

indigne de chez indigne

parfois, pour ne pas être contaminé par la stupidité d’un proche, je n’ai pas d’autre choix que de le haïr, c’est-à-dire le mépriser aussi de tout mon coeur, la raison ne me suffisant plus. mais ce n’est qu’un instinct de conservation ponctuel, car une fois m’étant éloigné convenablement de la source de nuisance, voilà que je m’attendris à nouveau, sans trop d’embages. j’en suis venu à me dire que je mérite et mon sort, et mon entourage…

uneori, pentru a mă feri de prostia unui apropiat, nu am de ales și trebuie să-l urăsc o vreme, mai precis să-l disprețuiesc și cu inima, mintea ne mai fiind de ajuns. dar nu este vorba decât de un instinct de conservare temporar, căci odată ce m-am îndepărtat suficient de sursa perturbatoare, iată că mă înduioșez din nou, fără să mă las rugat. am ajuns la concluzia că poate că îmi merit și soarta, și anturajul…

ingratitude

je l’affectionne tant, mais le néant ne m’est rien.

neantul mi-e drag, și totuși nu reprezintă nimic pentru mine.

pink think

triste est de constater que le moyen d’expression par excellence de la spiritualité roumaine est la raillerie. même les esprits les plus vif et les plus aiguisés finissent par s’imprégner du ton omniprésent de la plaisanterie, et cela indifféremment du degré de sérieux ou bien de la complexité que le sujet exige. peu importe l’élégance et la grâce des flamants évoluant dans la marre salace de la culture roumaine, leur raisonnement ne peut échapper à cette couleur locale, leur argumentation ne peut exister autrement que dans le rose balkanique de la goguenardise. de l’esclaffement le plus rudimentaire jusqu’au persiflage le plus stylé, dans presque tous les discours (sauf dans ceux qui pêchent par l’autre grande infirmité de la spiritualité roumaine : la colère incontrôlable) on peut identifier la nuance du ricanement devenu pigment identitaire national. la pensée roumaine est malheureusement devenue un camaïeu dans lequel la finesse du nuancement n’est possible que dans la mesure elle se déploie dans la tonalité obligatoire de la dérision, dans la couleur hélas trop primaire de la moquerie.

mi se pare trist că modul de expresie dominant al spiritualității românești este miștocăreala. chiar și mințile cele mai agere și mai fine sfârșesc prin a se impregna de tonul acesta omniprezent de bășcălie, indiferent cât de grav ar fi subiectul tratat sau cât de complexă abordarea pe care o necesită. oricât de eleganți și de grațioși ar fi flamingii evoluând în mlaștina vulgară a peisajului intelectual românesc, judecata lor nu poate scăpa de culoarea mediului local, raționamentul lor nu poate exista altfel decât în nuanța rozului balcanic al zeflemelei. de la hâhâiala cea mai rudimentară până la persiflajul cel mai stilat, în aproape orice discurs (mai puțin în cele care suferă de cealaltă mare hibă a spiritualității romanești : mânia necontrolată) se poate identifica nuanța miștoului devenit pigment identitar național. gândirea românească a devenit din păcate un camaieu în care finețea nuanțării nu este posibilă decât în măsura în care ea se dezvoltă în tonul obligatoriu al derâderii, în culoarea din nefericire prea primară a luării peste picior.

vision bornée

je trouve très injuste la distribution du temps, déjà que l’avant moi fut énorme, le pendant moi me semble complètement rikiki comparé à la taille de l’après moi. et puis, dans ma tête, cette voix qui n’arrête pas de compter les secondes, cette voix qui n’est même pas la mienne.

distribuția timpului mi se pare tare nedreaptă; lăsând la o parte faptul că înainte de mine-le a fost enorm, în timpul meu-l e de-a dreptul ridicol de mic comparat cu după mine-le. și mai e și vocea asta din capul meu, care nu încetează să numere secundele, vocea asta care îmi este complet străină.

pas moyen, quoi

une fois sur deux, je m’embrouille lorsque je fais des efforts pour simplifier ma vie. le problème c’est que, d’un autre côté, la paresse aussi me complique la vie, coup sur coup. l’existence c’est vraiment de la merde, il n’y a aucun doute là-dessus.

jumătate din timp, mă încurc și mai tare atunci când încerc să-mi simplific traiul. problema e că, pe de altă parte, lenea îmi complică și ea viața, de fiece dată, negreșit. existența este, fără îndoială, un mare rahat.

un être aux aguets

malgré l’appétence du réel pour le désastre, je suis constamment déçu, car mon imaginaire arrive à faire bien mieux. cela arrive aussi parce que le réel est tellement brouillon, il s’éparpille et il entame trop de désastres à la fois, pour ensuite les abandonner comme un déserteur nonchalant. alors que moi, je n’ai rien à cirer des malheurs des autres, obnubilé par la vigueur du mien.

în ciuda poftei pe care o are realul pentru dezastru, sunt perpetuu dezamăgit, pentru că imaginarul meu reușește să îl depășească. dar aceasta se întâmplă și pentru că realul este cam nepriceput, și împrăștiat, se lansează în mai multe dezastre în același timp, pentru a le abandona mai apoi ca un dezertor nesimțit. în timp ce mie mi se rupe de nenorocirile altora, obnubilat fiind de vigoarea propriei mele nefericiri.

quel spectacle gratuit

j’ai déjà perdu mon intérêt, j’aimerais quitter la représentation, mais comment faire pour ne pas déranger la rangée de proches ? alors je vis par politesse, j’attends que ça soit fini. on m’a dit qu’il n’y a plus pour longtemps.

mi-am pierdut deja interesul, aș vrea să părăsesc reprezentația, dar nu știu cum să fac să nu-i deranjez pe apropiații de pe rândul meu… iată-mă așadar trăind din politețe, așteptând să se termine. mi s-a spus că nu mai durează mult.

la perte blanche-tungstène

je rêve d’une civilisation qui n’aurait pas maîtrisé le feu, qui n’aurait pas profané l’obscurité de la nuit, qui n’aurait pas bousculé le garde-fou du cycle du sommeil. je rêve d’une civilisation diurne, assez bête pour respecter religieusement le noir et le repos.

visez la o civilizație care să nu fi reușit să stăpânească focul, care să nu fi profanat bezna nopții, care să nu fi dărâmat stavila ciclurilor somnului. visez la o civilizație diurnă, suficient de tâmpă încât să respecte cu religiozitate întunericul și odihna.

la farce du dindon

chaque jour qui s’ajoute à mon existence est une autre accusation injuste que je finis par lâchement assumer.

fiecare zi ce se adaugă existenței mele este încă o acuzație nedreaptă pe care cu lașitate sfârșesc prin a mi-o însuși.

jouisseur précoce

mais d’où me vient cette force qui me pousse à déshonorer mes enthousiasmes jusqu’aux plus chétifs d’entre eux ? comment arrêter cette goujaterie de toujours violer mes promises avant même qu’elles n’arrivent sur le lieu de l’agression… ?

de unde voi fi găsind această forță care mă împinge să-mi dezonorez entuziasmele, până și pe cele mai firave dintre ele ? cum să opresc nestăpânita bădărănie de a-mi viola speranțele înainte chiar ca ele să ajungă la locul agresiunii… ?

décevez-moi, je vous en conjure

je me laisse si facilement fasciné par certains visages racés croisés dans le métro. je ne peux pas m’empêcher de leur associer automatiquement un esprit à la hauteur de l’exquise physionomie, de leur inventer une personnalité tellement sans faille qu’elle m’intimide presque. dans ma soif d’absolu, je me surprend m’accrocher à tous les détails de leurs manifestations accidentelles et fragmentaires. et souvent je reste piégé dans cet élan d’admiration infondée, je reste avec le regret de passer à côté d’un être sublime sans pouvoir faire sa connaissance, car la courte trajectoire commune ne laisse pas le temps à l’éphémère effigie de démystifier sa perfection par la parole ou le geste… car d’habitude il suffit d’une seule phrase vulgaire et l’illusion se dissipe comme un nuage de fumée sans source, un seul bâillement à découvert et l’indigence de la rustrerie perce à travers la pourpre dans laquelle j’avais drapé la sculpturale façade.

mă las prea lesne cuprins de fascinație pentru anumite chipuri cu trăsături nobile pe care le întâlnesc în metrou. nu mă pot împiedica să nu le asociez automat un spirit pe măsura distinselor fizionomii, să le inventez o personalitate atât de fără cusur încât aproape că mă simt intimidat de propria mea ficțiune. în setea mea de absolut, mă surprind agățându-mă de toate detaliile manifestărilor lor accidentale și fragmentare. și adesea rămân captiv în acest elan de admirație nefondată, rămân cu regretul de a trece pe lângă o ființă sublimă fără să pot face cunoștință cu ea, de vreme ce scurta traiectorie comună nu îi lasă răgazul efemerei efigii să-și demistifice perfecțiunea prin cuvânt sau gest… căci de obicei este de ajuns o singură frază vulgară și iluzia se destramă ca un fuior de fum fără foc, un singur căscat neprotejat și indigența mojiciei străpunge prin purpura în care drapasem sculpturala fațadă.

j’oubliais de vous dire…

en fin de compte, il y a deux types d’oubli de nos existences : l’oubli méritoire, celui qui se produit suite à des efforts évidents et l’oubli par défaut, l’oubli malgré soi. beaucoup arguent qu’il n’y a pas de différence notable entre les deux, et ils on tout à fait raison, car il n’y a pas.

la urma urmei, există două feluri de uitare a existențelor noastre : uitarea meritorie, care se întâmplă ca urmare a unei strădanii personale și uitarea by default, uitarea împotriva voinței noastre. mulți spun că nu ar fi o diferență notabilă între cele două tipuri de uitare, și au perfectă dreptate, pentru că nu este.

l’appel de l’étroit

sur le quai du métro, un enfant fredonne quelques sonneries de smartphone. les melodies de nos téléphones deviennent de plus en plus complexes et les enfants de plus en plus simples.

în stația de metrou, un copil fredona niște sonerii de smartphone. melodiile de telefon devin din ce în de mai complexe iar copiii din ce în ce mai simpli.

a temporary lapse of boredom

il y a des jours comme ça, où je me sens plutôt absent, mais en fin de journée je reviens enfin à moi-même, je suis enfin las.

sunt astfel de zile, în care îmi par oarecum absent mie, dar spre seară revin pe deplin la normal, sunt din nou sătul de mine însumi.

faux pas

très tôt le matin j’ai un tel pep que je pourrais déplacer les montagnes. mais je m’abstiens de peur que la nouvelle disposition des dites montagnes ne plaira pas, et que l’on me demande de tout remettre à sa place dans la journée, alors que moi en fin de matinée je suis déjà naturellement épuisé.

dimineața devreme am așa un chef de viață încât îmi vine să mut munții din loc. dar imediat mă potolesc, de teamă că noua configurație muntoasă nu va place, și că mi se va ordona să pun totul la locul său în aceeași zi. pe când eu, ce să zic, nici nu vine prânzul și sunt deja complet epuizat.