trop, c’est comme pas assez

a plusieurs reprises, les femmes que j’ai aimées ont accusé les poèmes que je leur avais dédiés de facticité, les unes plus incrédules que les autres devant la facilité avec laquelle je les composais. “ce n’est pas possible que tu me vois aussi magnifique que ça, ce n’est pas moi qui t’inspire tout ça, je crois que tu ne m’aimes pas, moi, particulièrement,” me reprochaient elles tour à tour, “tu aimes la femme en général, voire même pas l’idée de la femme; peut-être que tu aimes juste les poèmes dédiés aux femmes, juste la poésie en soi”, se ravisaient-elles sans exception… “tu pourrais écrire un poème d’amour meme à un caillou que tu ramasses sur ton chemin”. j’avoue que c’est partiellement vrai, mais trouvez-moi d’abord un caillou qui me fasse vibrer comme une femme le fait, et ensuite on en parlera. peut-être ne s’agit-il, en bonne partie, que d’une posture esthétique de ma part, mais une chose est sûre, mon inspiration et la facilite de composition ne sont au rendez-vous que si j’y crois vraiment. la femme que j’encense est éblouissante parce que je l’aime et non pas le contraire. ce sont mes sentiments, appuyés par leur conversion phrastique qui la rendent hors du commun, à mes yeux, bien sûr. et voilà qu’au lieu que cette abondance et cette magnificence soient prises pour des preuves d’amour, j’ai presque à chaque fois abouti par ressentir mes emportements textuels comme tout autant de boulets que j’ai dû justifier, et justifier encore, avec de si piteux résultats.

dans un mélange de modestie (“c’est trop beau pour être pour moi”) et d’orgueil (“mais je tiens quand même que ça soit pour moi”), aucune muse n’a eu jusqu’à date l’élégance de céder une partie de ses droits au bénéfice de la littérature en général. elles m’ont toutes renvoyé mes élans, illicites à leur yeux, avec la suggestion de revoir à la baisse mes efforts de sublimation de leur communes personnalités. si beaucoup de femmes peuvent être une source d’inspiration, une infime fraction seulement a la noblesse nécessaire pour se comporter en vraies égéries.

toute proportion gardée, franchement, verriez-vous Dora Maar en train d’intenter un procès à Picasso pour manque de ressemblance ?

de mai multe ori, femeile pe care le-am iubit au acuzat poemele ce le-am dedicat de facticitate, unele mai incredule decât celelalte în fața facilității cu care le compuneam. “nu se poate să mă vezi de o manieră atât de minunată, nu cred că eu sunt cea care îți inspiră toate astea, nu cred că tu mă iubești pe mine în mod deosebit”, îmi reproșau ele pe rând, “tu iubești femeia în general, sau chiar ideea de femeie, ești îndrăgostit de fapt de poezia în sine”, își schimbau ele încet-încet părerea… “tu ai fi în stare să scrii un poem de dragoste și unei pietre pe care ai culege-o în drumul tău. mărturisesc că este o parte de adevăr în acest ultim reproș, dar vă provoc să-mi găsiți mai întâi o piatră care să mă facă să vibrez așa cum o face o femeie, și apoi mai discutăm. este foarte probabil să fie vorba în bună parte de o postură estetică din partea mea, dar un lucru este sigur, inspirația și ușurința mea de a compune nu sunt prezente decât dacă cred cu adevărat în iubirea respectivă. femeia pe care încerc să o ridic în slăvi este uluitoare pentru că o iubesc și nu invers. iubirea mea nu se naște post-scriptum, ceea ce face deosebită o femeie, în ochii mei bineînțeles, sunt sentimentele pe care mi le stârnește, turnate doar mai apoi în cuvinte. dar iată că, în loc ca această abundență și magnificență să fie considerate dovezi ale iubirii, aproape de fiecare dată am sfârșit prin a resimți elanurile mele textuale ca pe tot atâtea ghiulele la picior pe care a trebuit să le justific, iară și iară, cu rezultate dezastruoase.

într-un amestec de modestie (“e prea frumos ca să fie vorba despre mine”), și de orgoliu (“dar am pretenția să fie totuși vorba despre mine”), nicio muză nu a reușit până în prezent să aibă eleganța să-și cedeze o parte din drepturi în beneficiul literaturii în general. iubitele, cu toatele, mi-au trimis înapoi elanurile, ilicite în ochii lor, cu sugestia să revizuiesc în scădere eforturile mele de sublimare a personalităților lor cenușii. dacă multe dintre femei au potențialul să devină o sursă de inspirație, doar o fracțiune infimă are noblețea necesară pentru a se comporta în autentice egerii.

păstrând proporțiile, cinstit vorbind, o puteți vedea o secundă măcar pe Dora Maar intentându-i un proces lui Picassp pentru lipsă de asemănare cu realitatea ?

Leave a Reply