de Vilmorin

mon ami b., à qui je venais de montrer le fabuleux numéro d’ “Obliques” sur la femme surréaliste, me demande tout à coup qui est mon écrivaine préférée. je reste désemparé car je n’arrive pas à lui sortir un nom spontanément. cela m’a fait réaliser que, même si j’apprécie énormément une bonne dizaine d’auteures, aucune ne se qualifie pour faire partie de ma garde rapprochée, aucune jusqu’à date n’est arrivée à me donner la sensation qu’elle a mis au point un univers imaginaire entier, un monde habitable, capable de me transformer essentiellement, comme l’ont fait ceux de Borges, Camus, Cioran, Salinas, Beckett.

chez les femmes-auteur je n’ai jamais ressenti ce déclic (dans ma tête, on s’entend bien) qui leur permette de se détacher de leur condition humaine et de passer dans le champ mythologique de la démiurgie littéraire. si certaines écrivaines m’ont semblées plus grandes que nature, plus grandes que moi en tous les cas, ce fut parce que je finissait toujours par m’agenouiller devant leur sensibilité créatrice, plein d’une admiration profane, sans pour autant ressentir la vénération hiératique dont je suis épris lorsque j’approche mes classiques.

Mistral, de Beauvoir, Nin, Dupré, Reyes, toutes furent pour moi des compagnes de chemin, spirituel bien sûr, mais surtout sentimental. aucune ne put se hisser au rang de guide, et je les ai accompagné sur un bout de leur (commun, d’accord, mais le LEUR) chemin, sans jamais sentir que je devais les suivre parce qu’elles me montraient Le chemin.

et puis, il y a quelques semaines de cela, je découvre vraiment ce qui se cache derrière ce nom un peu “arsenic et vieille dentelle” : Louise de Vilmorin. je la croyais du 17e, elle est morte quelques anneés avant ma naissance, contemporaine donc de ceux que j’ai appelé ci-dessus ma garde rapprochée. pourquoi je me trompais aussi grossièrement?, lisez la biographie du personnage et vous comprendrez…

(cliquez sur la photo pour une vidéo)

si l’oeuvre romanesque de Louise de Vilmorin ne fait pas le poids pour s’inscrire dans mon petit cercle d’auteurs essentiels, je suis tombé par contre sur ses “Carnets”, et ensuite tombé sous le charme de cette femme qui laisse tomber le masque de son personnage d’écrivaine, et a l’audace de se montrer dans toute la splendeur de son imperfection. j’ai tellement aimé que je vous propose le texte intégral de ce petit livre.

Carnets-Vilmorin. (document pdf de 250 kb)

et puis, drôle de coïncidence : c. avait une admiration profonde pour Malraux (bien que cette admiration ait eu comme origine une simple mais charmante photo et non pas les pavés lourds d’humanisme qu’il avait pondus) et voilà que je développe une sympathie pour Louise de Vilmorin, sa dernière femme, qu’il a vu s’eteindre dans ses bras. c. aimait le Malraux fougueux et jeune, j’aime la Vilmorin assagie et mûre.

***

amicul meu b., căruia tocmai îi arătasem fabulosul număr din “Obliques” dedicat femeii suprarealiste, mă întreabă dintr-odată cine este scriitoarea mea preferată. rămân descumpănit, pentru că nu îi pot oferi un nume în mod spontan. întrebarea sa m-a făcut să-mi dau seama că, deși apreciez enorm vreo zece scriitoare, niciuna nu se califică pentru a face parte din garda mea de corp și de suflet, niciuna până acum nu a reușit să-mi ofere senzația că ar fi pus la punct un univers imaginar întreg, o lume completă, trăibilă, capabilă să mă transforme esențial, așa cum au făcut-o Borges, Camus, Cioran, Salinas, Beckett.

la femeile-autoare nu am simțit niciodată acest declic (în capul meu, să ne înțelegem) care să le permită să se detașeze de condiția lor umană și să treacă în câmpul mitologic al demiurgiei literare. dacă talentul anumitor scriitoare mi s-a părut considerabil, mai mare decât al meu în orice caz, este pentru că ele mă făceau ca în cele din urmă să mă așez în genunchi în fața sensibilității lor creatoare, plin de o admirație profană, fără totuși să ajung la sentimentul de venerație hieratică ce mă cuprinde atunci când îmi abordez clasicii.

Mistral, de Beauvoir, Nin, Dupré, Reyes, toate mi-au fost tovarășe de drum, spiritual bineînțeles, dar mai ales sentimental. niciuna nu s-a putut înălța la rangul de ghid, și le-am însoțit pe bucățica lor (comună, de acord dar a LOR) de drum, fără să am senzația că trebuia să le urmez pentru că ele erau călăuzele Drumului de urmat.

și iată că, acum câteva săptămâni, descopăr cine se ascunde cu adevărat sub acest nume oarecum “arsenic și dantelă veche” : Louise de Vilmorin. o credeam aparținând secolului 17, pe când de fapt a murit cu câțiva ani înainte să mă nasc, contemporană deci cu cei pe care i-am numit mai sus garda mea de corp și suflet. de ce mă înșelam atât de tare ? citiți biografia personajului și veți înțelege.

(clic pe imagine pentru un fragment video)

dacă opera romanescă a Louisei de Vilmorin nu are greutatea necesară pentru a se înscrie în micul meu cerc de autori esențiali, am dat în schimb de “Carnete”-le sale, și imediat am fost fermecat de această femeie care înlătură masca personajului său de scriitoare, și are îndrăzneala de a se arăta în toată splendoarea imperfecțiunii sale. mi-a plăcut atât de mult încât vă propun textul integral a acestei cărticele.

Carnets-Vilmorin. (document pdf de 250 kb)

și apoi, coincidență amuzantă : c. avea o admirație profundă pentru Malraux (deși această admirație a avut ca origine o simplă dar șarmantă fotografie și nu cărămizile grele de umanism pe care le-a produs personajul) și iată că dezvolt o simpatie pentru Louise de Vilmorin, ultima sa soție, care s-a și stins în brațele sale. c. îl plăcea pe tânărul și înflăcăratul Malraux, mie îmi place Louise de Vilmorin potolită și coaptă.

Leave a Reply