quelle performance, sa vie !

dans la série “femmes qui vont la peine, toute la peine, voire le respect et, tant qu’on y est, l’admiration”, je suis retombé sur Marina Abramovic, une artiste plus grande que nature. ce qui m’impressionne le plus chez elle ce n’est pas (une fois de plus!) la valeur intrinsèque de son oeuvre, sinon le travail qu’elle opère sur elle-même, par rapport à son corps, par rapport à la maîtrise de son existence. elle m’apparaît totalement désinhibée, dans le sens le plus noble du terme, trait si rare chez le commun des mortelles.

si une bonne partie de ses performances sont carrément disjonctées, car dans ce monde de coincés que nous sommes un artiste peut être outrancier presque par inadvertance, on sent pleinement chez elle que cet énorme écart du naturel est soutenu par une pétillante et très saine conception de la vie, dans laquelle je me retrouve parfaitement; je devine que sa folie maîtrisée s’appuie solidement sur une normalité “Made in Eastern Socialist Europe”, avec laquelle je me retrouve énormément d’affinités (quand elle raconte par exemple comme sa mère la giflait lorsqu’elle était petite parce qu’elle voulait se refaire le nez). et c’est là où j’aimerais pointer du doigt quelque chose qui m’intrigue chez elle, car elle dénie ce moule dans lequel elle s’est formée, au point d’en faire une chose horrible. chacun est libre de chercher ses ressorts artistiques là où bon lui semble, mais diaboliser à ce point un régime politique sous lequel elle a été une privilegiée et a pu tout de même avoir accès à toute la culture nécessaire à ce qu’elle devienne l’artiste qu’elle est aujourd’hui, me paraît excessif. j’aimerais savoir ce qu’elle serait devenue si elle grandissait dans une famille petite bourgeoise en banlieue de New Jersey…

je ne la crois pas une seconde lorsqu’elle suggère qu’être adolescente dans l’Yougoslavie de Tito fut une chose aussi monstrueuse que cela (en tout cas pas à cause du regime), au point où elle s’est sentie violée et mutilée à vie par cette cette obsédante étoile rouge communiste qu’elle a assumée comme une malédiction, étoile qu’elle a fini par se faire scarifier sur le ventre, et par proprement habiter dans sa maison de campagne en forme d’étoile.

elle peut délirer autant qu’elle veut sur l’influence du régime communiste sur les gens, mais moi je parle plutôt d’une chose plus discrète, à savoir de ce que les gens ont fait de la substance dudit régime dans leur quotidien. je m’explique, ce n’est pas, par exemple, l’impact nuisible du mensonge officiel qui est le plus influent d’après moi sinon comment les gens accommodent ce mensonge dans leur vie de tous les jours, comment ils l’utilisent, ils l’évitent et le manipulent. moi aussi, j’ai cultivé longtemps mes aversions viscérales contre le communisme, mais j’ai fini par accepter qu’il a bel et bien participé de ce que je suis devenu, et tout compte fait je ne changerai pour rien au monde mon enfance dans un environemment doctrinaire si exageré et grotesque que même les enfants avait des doutes quant à sa pertinence, pour une enfance à la con dans l’Amérique parano et lobotomisée des années 70-80.

à part cet “insignifiant détail”, j’adore la désinvolture avec laquelle elle a traversé sa vie, le détachement aristocratique avec lequel elle s’est servie de son corps et de son esprit. mention spéciale pour son sublime Balcan Erotic Epic, qui aurait tourné au ridicule et au scabreux s’il avait été réalisé par un homme.

în seria “femei care merită efortul, respectul și, de ce nu, admirația”, am dat din nou de Marina Abramovic, o artistă mai mare decât statura ei naturală. ceea ce mă impresionează cel mai mult la ea nu este (încă o dată!) valoarea intrinsecă a operei sale, ci modelajul pe care și-l aplică propriei persoane, propriului corp, propriei existențe și propriului destin. mi se înfățișează ca o persoană complet dezinhibată, în sensul cel mai nobil al termenului, trăsătură atât de rară la semenii noștri.

o bună parte dintre performanțele sale sunt de-a dreptul demente, de vreme ce în societatea aceasta în care suntem aproape toți niște psihorigizi un artist poate deveni ofensant aproape din inadvertență, se simte din plin că la ea această enormă distanță față de natural este susținută de către o spumoasă și foarte sănătoasă concepție despre viață, concepție la care de altfel ader fără probleme. bănuiesc că nebunia ei stăpânită se sprijină cu putere pe o normalitate “Made in Eastern Socialist Europe”, cu care îmi găsesc dealtfel multe afinități (ca atunci cănd povestește că mama ei o pălmuia când era mică în momentul în care revenea cu ideea de a-și reface nasul). și aici aș vrea să pun degetul pe ceva care mă intrigă la ea, pentru că până la urmă reneagă tot acest context în care și-a format personalitatea, mergând până într-acolo încât declară atmosfera yugoslavă socialistă ca pe una pur și simplu îngrozitoare. fiecare dintre noi este liber să caute în el resorturile artistice care îi convin cel mai mult, dar să diabolizezi în așa hal unul dintre cele mai blânde regimuri socialiste, regim în care ea a fost o privilegiată și a putut avea acces la toată cultura necesară pentru ca să poată deveni artista din ziua de astăzi, mi se pare puțin excesiv. de dragul de a întreba, aș vrea și eu să știu ce ar fi devenit ea oare dacă ar fi crescut într-o familie mic-burgheză la periferia New Jersey-ului…

nu o cred o singură secundă atunci când sugerează că a fi o adolescentă în Yugoslavia lui Tito a fost o experiență așa de monstruoasă (în orice caz nu din vina regimului), încât s-a simțit violată și mutilată pe viață de către obsedanta stea roșie comunistă pe care și-a asumat-o ca pe un blestem, stea pe care și-a scarificat-o pe pântec. până și casa ei de vacanță a simțit nevoia să o construiască în formă de stea.

Marina poate delira cât dorește despre influența regimurilor comuniste asupra oamenilor, eu aș dori să atrag atenția asupra unor lucruri mai discrete, și anume cum au transpus oamenii de rând substanța regimurilor în viața lor de zi cu zi. ca să fiu mai clar, mie mi se pare că nu minciuna propagandei este cea mai dăunătoare pentru oameni ci felul în care oamenii receptează această duplicitate oficială a discursului, felul în care o utilizează și o imbrică în existențele lor. și eu mi-am cultivat multă vreme aversiuni viscerale împotriva comunismului, dar am sfârșit prin a accepta faptul că orânduirea socialistă a contribuit la formarea personalității mele. mi-am dat seama că, la urma urmei, nu aș schimba pentru nimic în lume copilăria mea într-o mediu doctrinar atât de exagerat și grotesc încât nici copiii nu credeau în pertinența lui, pe o copilărie stupidă într-o Americă paranoică și lobotomizată cum era cea a anilor 70-80.

în afara acestui “amănunt neînsemnat”, ador dezinvoltura cu care artista și-a traversat viața, detașarea aristocratică cu care și-a utilizat corpul și spiritul. o mențiune specială pentru al său “Balkan Erotic Epic”, care ar fi dat în ridicol și în scabros dacă ar fi fost imaginat și realizat de către un bărbat.

Leave a Reply