pourvu que ça dure

je fais de façon récurrente (comme cette nuit encore), un mauvais rêve, dans lequel je me trouve dans le foyer d’une salle de spectacle accompagné d’une belle fille que je considère quelqu’un de très intime. un petit group s’avance vers nous, et tout le monde affiche un sourire de courtoisie, bienveillant mais sans plus. après quelques moments de silence où le gêne commence à monter d’un cran, un homme que j’ai connu vaguement dans mon adolescence se décide à me présenter aux autres, inclusivement à mon amoureuse. je la regarde et je découvre avec stupeur qu’elle s’est muée en une parfaite étrangère. elle me tend froidement la main et finit par partir avec le groupe en me laissant profondément seul au milieu d’une foule inatteignable. je suis paralysé, car je me rends compte que c’est tout à fait juste, puisque je ne connais pas du tout cette fille. ce qui m’effraie au point de me réveiller à tous les coups, ce n’est pas tellement sa métamorphose, assez terrifiante, merci, mais plutôt le fait que cette transformation s’impose à moi comme étant la plus naturelle du monde. perdre l’être qu’on aime en espace de quelques instants et trouver cela parfaitement normal, eh bien mon inconscient en refuse à chaque fois la possibilité, et me repousse dans le réel. mais, une fois réveillé, je finis par me calmer car, après tout, peut-on vraiment connaître et se lier à quelqu’un ?

am de mai mult timp un vis urât în care mă aflu în foaierul unei săli de spectacol însoțit de o tânără pe care o consider o intimă. un mic grup vine către noi, cu toții afișează un surâs de curtoazie, binevoitor și-atât. după câteva momente de liniște în care jena tot crește, un bărbat pe care l-am cunoscut vag în copilărie se hotărăște să mă prezinte celorlalți, înclusiv foarte-apropiatei mele. îmi întorc privirea către ea și realizez că s-a transformat într-o străină perfectă. îmi întinde cu răceală mâna și pleacă cu grupul lasându-mă extrem de singur în mijlocul unei mulțimi de neatins. mă simt paralizat, și am impresia că este perfect justificat, de vreme ce dintr-odată îmi dau seama la rândul meu că nu cunosc absolut deloc această persoană cu care am venit. ceea ce mă înspăimântă totuși până într-acolo încât mă trezește de fiecare dată, nu este atât metamorfoza ei, destul de înfricoșătoare în sine, ci faptul că această transformare mi se impune ca una firescă, pe care trebuie s-o accept fără obiecții… să putem pierde ființa pe care o iubim în câteva secunde și asta să ni se pară natural, ei bine inconștientul meu refuză de fiecare dată să accepte această posibilitate, și mă aruncă afară din lumea visului. însă, odată trezit, sfârșesc prin a mă calma căci, la urma urmei, putem oare cunoaște cu adevărat pe cineva încât să ne simțim legați ?

Leave a Reply