montréal 1

gris c’est pire que noir

lorsqu’au fond du verre ne reste plus qu’un petit doigt de tard, et que la fatigue a infiltré le moelle des paupières, j’enfile la tristesse laissée sur l’autre chaise et je souffle dans la veille gratuite que me demande la nuit en échange de la cire boueuse du sommeil réparateur.

gris et maussade, aujourd’hui a bu toutes les cendres de la lumière, jusqu’à la lie trouble du coucher d’un soleil absent. dormir, dormir le sommeil profond, sans rêves, de l’obscurité. le jour, si écœuré par sa propre lueur, comme s’il n’avait pas tenu sa promesse de ne plus revenir.

[ când pe fundul paharului n-a mai rămas decât un deget de târziu, și când oboseala a intrat până în măduva pleoapelor, îmi trag pe mine tristețea lăsată pe scaunul celălalt și suflu în veghea netrebnică pe care mi-o cere noaptea în schimbul cerii mâloase a somnului reparator.

gri și ursuz, astăzi a băut toate cenușile luminii, până la drojdia tulbure a apusului unui soare absent. să dormi, să dormi somnul profund, fără vise, al întunericului. ziua, atât de scârbită de propriul licăr, ca și cum nu a reușit să-și respecte promisiunea de a nu a mai veni. ]

ultramuros, Montréal, janvier 2001