1993 – memorii lirice

plachetă scrisă în 1993, în România
cuprinde 28 de poeme în română


o selecție :

***

existențialism

cu lucide șuvoaie
de tristeți mobilez
hăul imens
care-atâta mă sperie;
mă decorez
cu lauri de singurătate
și ascult atent
silențioasele cascade,
regrete mari
prăbușindu-se lent;
dar la orice-ntrerupere
venită dinspre tine
mă lepăd
în fericirea căderii tale,
mă mistui
în inconștient.

***

în frig

în frig, un cerșetor orb, lipit de un zid;
se porni ploaia dar el nu se urni.
cerul îi plânse de milă și-i umplu cutia
cu lacrimi adunate de-un burlan.

***

climat

și mă spulberă, năprasnice uragane,
pe la ecuator mi-au înconjurat sufletul
suspinele tale, adieri de care zâmbeam.

***

justificare

se va coace timpul
când întrebarea îți va da în pârg,
cu ce drept te-am luat
în această versiune a realității.

miros florile răscrucii
amețit
scutur câteva variante
posibil de rezonabile
și-ți prind în păr iubirea mea.

***

coup-de-foudre, spun francezii

energiile mele oarbe
te-au țintit din înalturi
și ți-au aprins coroana
într-o flacără maiestuoasă.
e un dezastru, știu,
mă iartă pentru-aceasta.
vinovat sunt
ca un fulger prăbușit într-un arbore.

***

ghinion

ca în fiecare seară,
icoana ta a venit iară;
dar, strigăt al propriului ecou,
la tine era sufletul meu,
ca în fiece seară.

***

pe riviera dezamăgirii

trist; ca un fotograf la sfârșit de sezon, îți dezumfli sentimentele și le-nghesui în sacul despărțirii, arunci afară aerul primăvăratec cu care ai umflat acum câteva luni și care ți-a susținut atâta timp speranțele și te gândești că, în definitiv, de-a lungul celor mai însorite amintiri, nu se poate obține mai mult decât niște instantanee câ de cât acceptabile, pentru care trebuie, n-ai ce-i face, să te cheltuiești resemnat în efemeritatea drumului de pași prin nisipul spălat fără încetare de valurile uitării.

***

nerecunoștință

pe la spate, câteva idealuri
mi-au înjunghiat luciditatea.
le-a stropit cu sânge rece
și le-a blestemat, muribundă,
ea care făcuse atâtea sacrificii
pentru ca, inconștientele,
să poată exista.

***

poet

nu știa să dea niciun răspuns,
dar, vai, ce frumos putea să pună întrebările.
(cu inima ținea creionul
când mâinile îi sprijineau tâmplele.)

avea o așa adâncime a sentimentelor,
că tuturor le părea periculos
să plonjeze în sufletul lui.
(l-au numit campionul sensibilității.)

***

zeul ban

ce habotnici sunt,
aleargă să-i aducă ofrande
fiecare rostogolind un zero;
de bunăvoie
înalță mereu templul, tot mai încăpător.
gura se rotunjește într-un zero uimit
împlinind rugăciunea
zero
zero
zero
cât mai mulți zero,
ne mai trebuie pentru altar
zero
mulți zero
acoperișul, cupola,
cinstită credință.
un eretic vrea să știe
ce se află în fața acestor zero;
au uitat, nu le pasă,
trebuie să fie ceva dar
acum nu au timp pentru asta
așa că îl calcă în picioare
turtindu-l evlavioși
cu mii de zero.

***

pentru ce ?

poete care ai ridicat ochii spre Ea,
tu nu vezi că vântul îți flutură-n plete,
tu nu vezi că arborele tău genealogic
nu are conștiința fructului logic;
tu nu vezi că părintele tău a uitat
să-ți pregătească viitorul – de prezent prea preocupat;
tu nu vezi că manierele tale nu sunt bune
(în ce scop sunt ele atât de fine ?);
tu nu vezi că oboseala ți-e prea vulgară
iar când te trezești ești odihnit din cale-afară ?
tu nu vezi că inteligența ți-e prea sălbatecă,
gândurile tale lacome peste toate situațiile-ncalecă.
și peste toate nu e inacceptabil oare
să ai un suflet atât de sensibil și mare ?
și dacă, la dracu’, vezi toate astea poete,
atunci pentru ce ?