1992 – dezlegare la gând

scriitură fragmentară, 40 de pagini, București, 1991-1992, în română
subiecte de un eclectism involuntar și de o stângăcie stilistică evidentă
desenul coperții “in house”

o selecție :

***

a fost odată ca niciodată un om care era bunătatea întruchipată. cum era și firesc, după ce a murit a intrat în legendă. adică nimeni nu a crezut că ar fi existat vreodată cu-adevărat.

***

suntem dominați de anumite gânduri. obsedați, ne zbatem ani în șir să ne debarasăm de ele închizându-le între coperțile unor cărți. apoi, abia eliberați de apăsarea lor, ne pomenim că suntem judecați tocmai după aceste gânduri ce nu ne mai aparțin. ni se reproșează lucruri ce ne sunt străine, și pe care le-am vrea uitate. puritatea, intensitatea lor, urmele zbuciumului nostru, urmele luptei în care am împins înăuntrul cuștii de hârtie până și ultimul deget cu care se agățau de marginile sufletului, ne sunt încă reamintite. însă poate că este inevitabil ca numele nostru să rămână pururi asociat cu ele, poate că acesta este prețul.

***

un Icar ale cărui aripi vor fi rezistat căldurii ? nu-l pot vedea decât ca pe un alcoolic ce își bea mințile cu banii luați pe vânzarea imediată a podoabelor ce i-au permis zborul însă nu și permanentizarea sa într-o plutire definitivă deasupra lumii.

***

sunt un copil adoptat și am suferit mult din această cauză… poftim?, din contră, faptul că am fost adoptat de părinții mei naturali mi se pare o circumstanță agravantă.

***

se poate scrie cu ignoranță, însă nu se poate scrie cu sentimentul ignoranței. pentru a accede la vanitatea de a măzgăli hârtia, trebuie să te faci că știi.

***

gândurile sale erau niște bășici puturoase ce se ridicau leneșe din balta mâloasă a platitudinii sale sufocante.

***

răutatea naturală pe care o întrezăresc din când în când în mine mi se pare cea mai inumană calitate a mea, și tocmai de aceea cea mai de preț dintre calități.

***

când începi să observi hibele mediului tău natural, când inocența copilăriei ce le acoperea insuficiențele începe să se scorojească, oare cum e mai bine să procedezi : să produci o ruptură fizică (părăsind definitiv baștina) și să păstrezi imaginea unei lumi bune, de basm, sau să produci o ruptură în logică și să-ți spui că odată cu maturizarea ta lumea întreagă s-a transformat în rău… ce minunați sunt bunicii ! îți leagănă auriu copilăria pentru ca apoi să dispară cu probabilele lor defecte, înainte de a le putea vedea, lăsând în urma lor bunătatea perfectă.

***

uneori mă simt ca un Iisus foindu-mă inutil pe lângă mormântul din care tocmai mi-am revenit; un Iisus uitat de Tatăl.

***

la orice înmormântare, cu toții plângem puțin, prospectiv, și pentru noi înșine.

***

eram îngrozit de gândul că aș putea prinde gustul singurătății, iar acum mă neliniștește faptul că aș putea uita mizeria de a fi în companie.

***

în momentul în care am început să pătrund muzica clasică, am avut impresia că aceste simțiri și înțelegeri noi îmi albăstreau sângele, care părea că-mi curge de-acum în sincopele, intermitențele sau voioșia care în cazul hemoglobinei sunt tot atâtea semne ale sfârșitului.

***

în iubire, în așteptarea Marii Coincidențe ne consumăm în banale potriveli.

***

într-o dimineață, după o noapte pierdută în picioare, am înțeles ce înseamnă Vlaga. căci vlaga este o noțiune dintr-acelea care se înțeleg mai bine în absența obiectului său.

***

am observat unii oameni care trăiesc în trecut și sondează de acolo viitorul; se cred adevărați magi atunci când pot să-l prezică până în astăzi.

***

spiritul ca mediu acvatic.

sunt ființe ce se mișcă în mediul lor ca niște gâze pe suprafața lucioasă a apei. nu pot trece de pelicula gândirii pentru a se afunda în rațiuni. lunecarea le este firească și orice incident care ar produce străpungerea superficialității le este fatal. dacă se întâmplă, neobișnuite, fug, încearcă să-și recapete poziția inițială; dar e imposibil să se adapteze. odată prinse aici, sunt răpuse.
sunt ființe ce viețuiesc în apele dulci, luminoase, dinspre suprafață. se bucura de razele solare, câteodată chiar ies la suprafață, înoată ici-colo în curenții călduți de suprafață, cei ai raționamentelor logice, firești. unele se aventurează și mai jos dar obosesc repede și, speriate, revin la nivelul mediu. aici presiunea spiritului pulsează plăcut în tâmple, coloana de informații ce există între individ și suprafață nu apasă prea greu.
și mai există acele ființe, ciudate ființe, ce viețuiesc în adâncurile negre, departe de lumina orbitoare a soarelui, acolo unde presiunea gândurilor, densitatea lor, face ca tâmplele să pulseze aproape dureros. mediul lor natural sunt profunzimile, departe de vuietul surd al cotidianului, departe de șuierul vântului de deasupra, departe de ușurințele suprafeței. se strecoară prin abisuri cu siguranță, se mișcă cu agilitate în aglomerarea sărată a gândurilor. le-ați remarcat vreodată pe acele ființe ale străfundurilor care produc lumină și își luminează singure calea ?

***

dacă mâine ar apărea o dovadă palpabilă și fățișă a existenței lui Dumnezeu, aș înceta pe loc să fiu sceptic, aș deveni instantaneu unul din dizidenții regimului său.

***

“osteneala de a-ți iubi aproapele”… o simt deja și doar ce am început…

***

adesea gândurile îmi zboară în viitor și se reflectă de acolo ca și cum versiunea mea mai bătrână l-ar urmări și l-ar analiza pe cel ce sunt acum. nu știu cum să scap de stânjenitorul autoritarism a celui ce voi fi, de presiunea pe care o pune de acolo pe umerii mei. am devenit atent la comportamentul meu prezent, de teamă să nu-mi compromit potențialul prestigiu. și ca senzația să fie completă, am început să mă rușinez pentru puținătatea trecutului ce port în spate.

***

un ou proapspăt este un avatar al perfecțiunii, o promisiune fără cusur. cu timpul se-mpute însă : începe să devină ființă.

***

dacă oamenii ar fi metale, atunci n-aș putea fi decât Fierul. în timp ce majoritatea sufletelor se coclesc în straturi protectoare atunci când vin în contact cu neliniștile existenței, iar unii sunt atât de nesimțitori și rezistenți la degradările suferințelor încât sunt numiți “metale nobile”, mi se pare că eu reacționez aidoma fierului ce ruginește spumos.
când o nouă încercare pătrunde stratul cenușiu al coclelii, pe loc individul își rupe o bucată din suflet pentru a anula neliniștea. așează astfel un nou strat de insensibilitate, împotriva oricărei noi frământări. încercările ulterioare se vor opri de regulă în aceste straturi moarte.
sufletul meu însă, în contact cu zdruncinările soartei, își deschide noi pori, se oferă până în structura sa intimă, se predă noilor oxidanți întâlniți. și asta pentru că am convingerea organică a evidenței că, oricât am încerca să ne păstrăm nealterați, nu se poate găsi un rost nici în prelucrarea metalului nici în filigranurile unei existențe inoxidabile.
rugina este răspunsul meu la indelicatețea materiei ce se potrivește în rețele metalice depășind lipsa de rațiune; mă autodizolv, îmi autodistrug structura cu ajutorul naturii însăși, transformându-mi sufletul într-un sistem de captare a suferinței și a simțirii degradabile.