ils disent qu’au lieu de dire une bêtise, il vaut mieux se mordre la langue. eh bien, la langue que j’aime bien me mordre c’est le français. à pleines dents.
se spune că, decât să spui o tâmpenie, mai bine îți muști limba. ei bine, limba pe care aș vrea să mi-o mușc este franceza. o mușcătură adâncă, cu toți dinții.
je viens de faire connaissance avec une si charmante fille; si seulement elle acceptait qu’on lui ôte cette encombrante croûte de vulgarité… mais elle ne se laissera pas faire, aussi longtemps qu’elle croira que c’est sa surface naturelle…
tocmai am întâlnit o foarte șarmantă domnișoară; ce minunat ar fi dacă ar ști cum să-și dea jos crusta stânjenitoare de vulgaritate pe care o poartă… dar nu o să știe, și nu o să vrea, atâta vreme cât va crede că această vulgaritate este coaja sa naturală…
lorsque vous avez un ennemi qui vous bat à plate couture, en s’infligeant tout seul plus de mal que vous ne pourrez jamais lui faire, en se bousillant la santé à coup de doses gargantuesques de fatigue, d’alcool et de tabac, il faut rester fair-play, laisser son orgueil de côté et reconnaitre votre défaite. préparez votre sourire de fête, la bonne nouvelle ne tardera pas de tomber.
când un inamic ne răpune fără drept de apel, făcându-și singur mai mult rău decât am putea să-i facem vreodată, distrugându-și sănătatea cu doze stahanoviste de oboseală, de alcool și de tutun, trebuie să rămânem fair-play, să ne lasăm orgoliul deoparte și să ne recunoaștem înfrângerea. pregătiți-vă surâsul acela de sărbătoare, vestea cea bună nu va întârzia să vină.
en ce qui me concerne, l’authentique signe de la fin d’un amour est la soudaine cicatrisation de la plaie qui laissait couler le flot des métaphores. je touche, c’est encore très sensible, mais le saignement s’est arrêté, l’encre a séché. en romantique fini, j’exècre évidemment ce soudain regain de vitalité. je prie que le destin m’ouvre prestement une autre veine lyrique avec l’éclat d’un regard à portée de ma plume.
în ceea ce mă privește, autenticul semn al sfârșitului unei iubiri este subita cicatrizare a rănii prin care curgea șuvoiul de metafore. pun mâna, este încă sensibil, dar sângerarea s-a oprit, cerneala s-a uscat. ca un romantic fără leac, deplâng desigur această subită revigorare. mă rog destinului să-mi deschidă o altă venă lirică cu sclipirea ascuțită a unei priviri la îndemâna stiloului meu.
nous sommes bien plus accommodants avec ceux qui se laissent en proie à leur faiblesses pacifiques (paresse, frivolité, lâcheté, etc.) qu’avec ceux qui ne maitrisent pas leur défauts de nature un peu plus agressive. nous ne devrions pas, car la petitesse de caractère peut être tout aussi sinon plus nuisible qu’un honnête accès de colère.
suntem mai înțelegători cu cei ce se lasă pradă slăbiciunilor lor pacifice (lene, frivolitate, lașitate, etc.) decât cu cei care încearcă să-și stăpânească defectele puțin mai agresive. n-ar trebui să procedăm așa, de vreme ce micimea de caracter poate să fie la fel, dacă nu și mai nocivă decât un onest acces de mânie.
je tente d’être le plus jovial possible, je socialise un max avec mes amis et mes parents, je souris à tour de bras, je rigole une fois sur deux, etc… au beau milieu de cette superficielle gaieté, avec laquelle je croyais avoir réussi à voiler mon désabusement visceral, voilà que ma mère me regarde avec une infinie tristesse et me console : “allez, mon fils, tu vas voir, ce n’est pas la fin du monde”. je suis stupéfait, et avec les dernières ressources d’humour qui me restent, je me dis : “saloperie, ma supercherie a encore été démasquée. quel pitoyable menteur de soi que je suis…”
încerc să fiu cât mai vesel cu putință, socializez din răsputeri cu prietenii și părinții, zâmbesc în stânga și în dreapta, fac o glumă din două, etc… în mijlocul acestei superficiale veselii, cu care credeam că am reușit să-mi ascund dezabuzarea viscerală, iată că mama mă privește cu o infinită tristețe și mă consolează : “lasă, fiule, o să vezi tu, nu e sfârșitul lumii.” rămân perplex, și cu ultimele resurse de umor care mi-au mai rămas, îmi spun : “fir-ar să fie, încercarea mea de păcăleală mi-a fost demascată. ce jalnic mincinos de sine mai sunt…”
je peux comprendre pourquoi la morale nous conseille de pardonner mais de ne pas oublier, vu que les gens ont tendance à “pardonner” parce qu’ils ne se rappellent plus les injustices qui leur ont été faites. le réel pardon, qui donne la véritable dimension humaine de l’être, est celui qui s’opéré sur une memoire à vif, sur une conscience encore blessée. c’est bien beau en théorie, et j’oublie en effet comme tout le monde, sauf que ma réaction naturelle est l’inverse, car si j’ai tendance à occulter le mal que l’on m’a fait, je n’arrive pas vraiment à pardonner. les affronts que j’ai subis sont comme des rivières de fiel qui coulent dans mes veines, ignorant leur sources. c’est embêtant de perdre le compte de ses ennemis et la raison de ses vengeances… c’est pour cela aussi que j’écris, que je prends des notes, pour légitimer mes coriaces rancunes, et pour tenter de les dompter.
pot să înțeleg de ce morala ne îndeamnă să iertăm dar să nu uităm, de vreme ce oamenii au tendința să “ierte”, când de fapt nu își mai aduc aminte ce nedreptăți le-au fost făcute. adevărata iertare, cea care revelă autentica dimensiune umană a ființei, este aceea care se produce într-o memorie încă vie, proaspătă, într-o conștiință încă rănită. în teorie este minunat, și mi se întâmplă și mie să uit ca toată lumea, însă reacția mea naturală este una contrară : deși reușesc într-un final să nu-mi mai amintesc răul ce mi s-a făcut, nu prea reușesc să iert. afronturile pe care le-am primit se transformă în râuri de fiere ce îmi curg prin vene, râuri ce își pierd cunoștința izvoarelor. este deranjant să pierzi seama inamicilor și motivele pe care îți sprijini gândurile răzbunărilor… dacă scriu este și din acest motiv, și tot de aceea îmi iau notițe, pentru a-mi putea legitima stăruitoarele mele pizme, și pentru a reuși să le mai domolesc.
j’ai l’impression que je traverse ma vie avec l’infirmité d’une partie de moi qui a refusé de passer du côté de l’être au moment de ma naissance.
am impresia că îmi parcurg viața cu infirmitatea unei părți din mine care a refuzat să treacă de partea existenței în momentul nașterii.
sur une terrasse de café, je me trouve instinctivement une place où je peux être d’avantage observateur qu’observé. comme un écolier curieux qui se mettrait tout au fond de la classe pour couvrir tout le champ du visible. le problème, car il doit toujours y en avoir un, n’est-ce pas?, c’est que mes vieux réflexes de cancre, hérités de mon enfance, me détournent rapidement l’attention des enseignements que la vie dispense en continu, et je me retrouve rapidement absorbé par mon vide existentiel. et voilà que je vaque encore à mon inoccupation quotidienne.
pe o terasă de cafenea, îmi găsesc instinctiv un loc de unde pot fi mai curând observator decât observat. ca un școlar curios care se așează în banca din fundul clasei pentru a putea acoperi tot spațiul cu privirea. numai că problema, căci trebui e să fie și o problemă undeva, nu-i așa ?, este că vechile mele reflexe de chiulangiu, moștenite din copilărie, îmi distrag destul de repede atenția de la învățămintele pe care viața le oferă fără încetare, în timp real. astfel mă trezesc ineluctabil reabsorbit de vidul meu existențial. și iată că mă întorc din nou la inocupațiile mele cotidiene.
à la limite, je préfère encore que l’on me serve des mensonges cousus de fil blanc, comme si l’on essayait de me duper avec le trompe l’oeil des rideaux aux motifs imitant la brique d’un mur, car du coup je ne suis plus obligé de prendre position comme devant la paroi réele d’une incommode vérité. cela m’arrange de me résumer au seul mouvement dont on a besoin devant le rideau d’un mensonge : le tirer, le démasquer, le rejeter. ayant déjà agi contre ce dernier, je peux ainsi ne pas toucher à la vérité que je devine derrière. parfois, je préfère de loin faire ma part contre le mensonge, pour ne pas avoir à affronter une vérité qui dérange.
la o adică prefer să mi se servească minciuni cusute cu ață albă, ca și cum s-ar încerca să fiu păcălit cu iluzia ratată a unor perdele al căror motive imită cărămizile unui zid, pentru că măcar așa nu mă mai simt obligat să iau poziție ca atunci când sunt pus direct în fața unui adevăr stânjenitor. mi-e mai comod să nu am de făcut decât un simplu gest, suficient de obicei în fața unei perdele de neadevăr : să o dau la o parte, să o demasc, să o resping. ocupându-mă astfel de perdeaua de minciună, obțin avantajul de a nu mă atinge direct, de a nu fi obligat să mă confrunt cu zidul real al unui adevăr incomod din spatele ei. câteodată, îmi convine mai mult să reacționez contra unei minciuni evidente decât să înfrunt un adevăr care jenează.
que dire alors de ce terrible écart entre la sublime idée de vie et les misérables sensations qu’elle nous procure et que nous subissons quotidiennement…
și ce să mai spunem atunci despre teribila distanță dintre sublima idee a vieții și mizerabilele senzații pe care aceasta ni le procură și pe care le îndurăm zi de zi…
j’ai n’ai jamais eu peur de perdre ce que je n’ai pas pu avoir. cette phrase vous semble du n’importe quoi ? alors pensez au temps par exemple…
nu mi-a fost niciodată frică să pierd ceea ce nu am putut avea. această frază vi se pare lipsită de sens ? atunci încercați să o aplicați timpului…
ah, si l’amour ne venait pas avec cet encombrant effet secondaire de la fidélité, avec ces lancinantes crampes de l’exclusivité… si seulement je savais comment neutraliser ce désagrément avant même que mon coeur ne s’enflamme… je me promets de ne plus jamais me laisser toucher par la passion sans la protection ignifuge d’une autre relation, au moins une, purement basée sur le cul. plus jamais d’amour obsession, plus jamais de monothéisme sentimental. observer modérément et séparément les distinctes rites de ma vie affective me garantira le sourire serein d’un moine bouddhiste et m’évitera la ferveur hagarde de l’ermite chrétien.
ah, dacă iubirea nu ar veni la pachet cu acest stânjenitor efect secundar al fidelității, cu îngrozitoarele crampe ale exclusivității… dacă aș afla cum aș putea neutraliza această neplăcere înainte chiar ca inima mea să se înflăcăreze… îmi promit să încerc a nu mă mai lăsa nicicând atins de pasiune fără protecția ignifugă a unei alte relații, măcar a uneia, bazată exclusiv pe carnal. niciodată din nou o dragoste obsesie, nicicând un alt monoteism sentimental. dacă o să respect și o să separ cu claritate diefritele rituri ale vieții mele afective sper că voi obține în schimb surâsul senin propriu călugărului budist și mă voi ține departe de fervoarea descreierată specifică pustnicului creștin.
à 18 ans, je croyais dur comme fer qu’une langue étrangère est la meilleure promesse que quelqu’un peut se faire. deux décennies et un idiome plus tard, je réalise que la meilleure promesse porte aussi en elle, de manière structurelle, les occurrences des pires désillusions. maitriser le français n’a fait qu’empiler les promesses, qui ont toutes finies écrabouillées sous leur propre poids. un nouvel univers s’est ouvert devant moi, infini d’accord, mais aussi creux que celui de ma langue maternelle.
la 18 ani, eram ferm convins că o limbă străină este cea mai bună promisiune pe care un tânăr și-o poate face sieși. două decenii și o limbă străină mai târziu, îmi dau seama că cea mai bună promisiune purta sructural în ea germenii celor mai rele deziluzii. stăpânirea francezei nu mi-a adus decât o stivă de promisiuni, care s-au strivit cu timpul unele pe celelalte sub propria lor greutate. un nou univers s-a deschis în fața ochilor mei, infinit recunosc, dar la fel de găunos ca acela al limbii materne.
I should see a doctor, I think I’m a restaholic.
mon âme est entièrement dépeuplée. même mes anciens amours, qui étaient le plus solidement incrustés sur ses parois rugueuses, l’ont aujourd’hui désertée. le seul bruit que l’on puisse entendre est celui que produit le silence, un sourd sifflement, que l’on pourrait croire celui du néant, mais qui n’est en fait que celui de mes viscères.
sufletul meu este complet depopulat. până și fostele mele iubiri, care erau cel mai bine încrustate pe pereții săi rugoși, s-au dus cu toatele astăzi. singurul zgomot care mai persistă este cel pe care îl face liniștea, un șuier surd, pe care l-am putea crede al neantului, dar care nu este de fapt decât cel al viscerelor mele.
s’il n’y a pas d’autre sorte d’existence que de la malheureuse, pourquoi alors s’acharner à nous venger ? nous n’avons qu’à nous maintenir en santé, à rester zen et à nous renseigner de temps à autre du sort de nos ennemis. vous allez voir, la condition humaine s’en occupe très bien. un petit cancer par ici, un petit drame par là, tout le monde est servi. pourquoi nous ne sommes donc pas contents avec les coups bas que le destin prodigue pour nous ? pourquoi tenons-nous à toujours infliger aux adversaires notre petit supplément de malheur, signé par notre griffe ? faire du mal à autrui c’est comme avoir envie d’avaler un gâteau très riche, nous finissons toujours par regretter d’avoir cédé à la tentation. nous le savourons sur le coup, mais le poids que nous prenons en le faisant est difficile à enlever.
dacă oricum nu există altfel de existență în afară de cea mizerabilă, de ce oare să ne mai înverșunăm să ne răzbunăm pe ceilalți ? nu avem decât să ne păstrăm sănătoși, să rămânem zen și să ne mai interesăm din când în când cum o mai duc dușmanii noștri. o să vedeți, condiția umană se ocupă foarte bine de soarta lor. un mic cancer pe ici, o mică dramă pe colo, toată lumea e servită… de ce totuși nu reușim să fim mulțumiți cu loviturile pe care destinul le aplică inamicilor în locul nostru ? de ce ținem de fiece dată să participăm și noi cu micul nostru supliment de nenorocire, făcut cu mâna noastră ? să facem rău altuia este ca și cum am vrea să mâncăm o prăjitură foarte grea, mai întotdeauna regretăm a fi cedat tentației. o savurăm în momentul în care o înghițim, dar greutatea care se așează pe noi este al naibii de greu de dat jos.
you have to keep building the dream, ’cause you never know; what if, all of a sudden, you’re forced to live it ?
il présentait son tatouage et sa femme comme ses deux principales erreurs de jeunesse.
își prezenta tatuajul și nevasta ca pe cele două cele mai mari greșeli ale tinereții sale.
dans une relation intime, on ne peut pas faire du mal à l’autre sans se faire du mal à soi-même; c’est pour cela que la personne qui se retrouvera à m’aimer devrait redouter mes désappointements, car elle n’as pas la moindre idée jusqu’à quel point je suis prêt à ME faire du mal.
într-o relație intimă, nu putem face rău celuilalt fără să ne facem rău și nouă înșine; de aceea persoana care se va întâmpla să mă iubească va trebui să se teamă de posibilele mele dezamăgiri căci habar nu are cât de mult sunt dispus să ÎMI fac rău singur.
when life punch you in the face, don’t fight back. fall, roll over and stand up again. never fight it back, never stay down, always get up and keep going.
always be prepared for the next punch.
je n’en sais rien pour les arts plastiques, mais en ce qui concerne l’écriture je reste d’avis que l’inspiration rime avec l’austérité. une bonne partie des chefs d’œuvre de la littérature sont nés dans l’esprit des auteurs se trouvant dans une relative misère au moment de leur accouchement. je ne dis pas qu’il faut être un gueux toute sa vie pour pouvoir devenir un écrivain de génie, mais, de toute manière, au moment de la création le social s’estompe et le rythme de vie devient involontairement un peu monacal. si des conditions matérielles difficiles viennent “épauler” le processus, l’oeuvre qui en résulte ne peut se trouver qu’agrandie. je pense sincerement qu’il n’en faut pas plus que des conditions minimales de vie pour bien écrire. les écrivains ayant atteint la notoriété, empiffrés de belle vie, sont souvent pris à la gorge par la stérilité et par l’angoisse d’une nullité toujours au guet.
nu aș putea să mă pronunț în ceea ce privește artele plastice, însă în domeniul scriiturii am convingerea că inspirație rimează cu austeritate. o bună parte dintre capodoperele literaturii s-au născut în mințile unor autori relativ săraci în momentul creațiilor lor respective. nu spun acum că trebuie să fii toată viața un cerșetor ca să poți deveni un scriitor de geniu, însă, oricum am lua-o, în momentul creației ambientul social se estompează și ritmul de viață al scriitorului devine involuntar unul puțin monahal. dacă condiții materiale dificile vin să “sprijine” procesul, calitatea operei ce rezultă nu poate fi decât sporită. cred sincer că pentru actul scriiturii sunt suficiente condiții minimale de trai. scriitorii ce ajung la notorietate, îmbuibați de trai bun, sunt adesea sugrumați de sterilitate și de angoasa unei nulități mereu la pândă.
une statue peut avoir l’air ridicule les cent premières fois quand vous passez à côté d’elle, mais vous finirez forcement par naturaliser son allure. la répétition a le don de changer le paraître en être.
o statuie poată părea ridicolă prima sută de ori când trecem pe lângă ea, dar vom sfârși inevitabil prin a o condidera ca firească până la urmă. repetiția are darul de a schimba aparența în esență.
ce que je sens, je l’écris. et ce que j’ai envie d’écrire, si je ne le sens pas encore, ne tardera pas de se faire ressenti une fois que j’aurai noirci la page. mon âme se moule naturellement dans la matrice que mes phrases lui proposent, car elle est enthousiaste devant les défis que mon esthétisme sentimental lui soumet.
ce simt, aștern pe hârtie. iar ceea ce aș vrea să scriu, dacă nu simt încă, nu va întârzia în a se face resimțit, odată ce voi înnegri pagina. sufletul meu se mulează natural după matricea pe care i-o propun frazele mele. și asta pentru că sufletul îmi este lovit de entuziasm când se vede în fața estetismului sentimental al scriiturii.
les choses sont bien faites quand même. regardez l’amour par exemple, il est si généreux avec nous, il perdure assez longtemps pour que l’on puisse agoniser décemment, pour que l’on puisse souffrir à sa guise.
toate lucrurile au rostul lor. să luăm dragostea de exemplu, este atât de generoasă cu noi, durează suficient de mult cât să ne permită să agonizăm decent, cât să putem suferi în voie.
tous ces vieillards timbrés qui se leurrent en croyant qu’il peuvent donner de l’affection à et en recevoir de la part d’un animal de compagnie, quel spectacle désolant… si jamais j’acceptais d’avoir un chien en fin de parcours, ça serais pour m’assurer d’avoir à côté une solitude qui n’a aucune chance de perturber la mienne. être déçu de la race humaine étant pourtant le bon réflexe, pourquoi faut-il finir par s’avilir en s’acoquinant avec la race animale ?
ce spectacol dezolant și bătrânii ăștia nebuni care cred că pot da și primi afecțiune de la un biet animal de companie… dacă aș hotărî să-mi iau un câine pe sfârșit de cursă, ar fi doar pentru a mă asigura că am alături o altă singurătate care nu are nicio șansă de a o perturba pe a mea. dacă a fi dezamăgit de rasa umană este totuși reflexul cel bun, de ce oare să sfârșești prin a te umili înhăitându-te cu o rasă animală ?
lorsque les souvenirs sont trop frais, on a du mal à témoigner; il faut laisser aux choses le temps de se faire oublier en partie, le temps de faire de la place pour que la plume puisse bouger en toute aise, pour que l’imaginaire puisse colorier à nouveau, convenablement, les espaces grises atteintes par l’oubli.
când amintirile sunt prea proaspete, ne este greu să depunem mărturie; trebuie să le lăsăm lucrurilor timpul să se poată face uitate măcar în parte, timpul să facem ceva loc pentru ca stiloul să se poată mișca în voie, pentru ca imaginarul să poată colora din nou, convenabil de data asta, spațiile atinse de griul uitării.
“bof, t’écris des trucs, mais bon, t’es pas Balzac non plus, hein ?”, me calme p. c’est pas mal vrai, mais vous savez ce qui m’attriste encore plus ? si aujourd’hui un autre Balzac se présentait, il serait considéré complètement ringard…
en schizophrènes finis, nous en sommes à ne plus pouvoir apprécier la littérature que d’un point de vue historique, et en même temps à demander aux contemporains de tout réinventer, à chaque fois. et puis enfin, tenter de se mouler dans un des styles de son temps, mais quelle connerie…
“mă rog, scrii și tu chestii, dar nu ești nici Balzac…” mă calmează p. cam așa este, dar știți ce mă întristează și mai mult ? dacă ar veni astăzi un alt Balzac, ar fi considerat completamente depășit…
ca niște schizofreni desăvârșiți ce suntem, am ajuns să nu mai putem aprecia literatura decât dintr-un punct de vedere istoric, dar în același timp le cerem contemporanilor noștri să reinventeze totul, de fiecare dată. oricum, până la urma urmei, cea mai mare prostie e să încerci să intri în canoanele timpului tău…
le jour où j’ai compris que les l’échecs nous arrivent tout seuls pour manger du sucre dans notre paume, j’ai arrêté d’être perfectionniste, et de me démener comme un malade pour aller les débusquer dans des pénibles terriers – une duperie que l’on nous présente généralement sous le nom de défi.
în ziua în care am înțeles că eșecurile vin singure să ne mănânce cuburi de zahăr din mână, am încetat să mai fiu perfecționist și să mai mă zbat cu disperare pentru a le scoate din viziunile lor dificile – o păcăleală care ne este prezentată de obicei sub denumirea de încercare.
il fermait ses parenthèses avec une telle violence, on aurait dit qu’il claquait les portes d’une pièce dans laquelle il voulait se barricader.
își închidea parantezele cu așa o furie încât ai fi zis că trântea ușile unei camere în care voia să se baricadeze.