j’observe mon amie g. et je la vois souffrir car elle n’arrive pas à être pleinement bonne, ni même neutre. je pense que ça doit être frustrant de faire du mal aux autres uniquement de manière involontaire… de temps à autre, il faut essayer de se défouler. alternez, vous allez voir que parfois si vous voulez faire du mal ça ne vous réussit pas, ou bien ça vous réussit mais, surprise, les gens apprécient et vous en remercient. tout ça pour dire qu’en vérité nous n’avons aucun contrôle sur ce qu’advient de nos bonnes ou mauvaises intentions… le mieux serait de ne rien leur (en) vouloir, ni du bien ni du mal, mais comment ressentir que nous vivons pour de vrai sans embêter les autres ?

o observ pe prietena mea g. și o văd suferind pentru că nu reușește să fie pe deplin bună, sau măcar neutră. cred că trebuie să fie frustrant să nu te poți abține să le faci rău celorlalți… din când în când ar trebui să ne putem defula. să încercăm să alternăm, căci câteodată încercăm să facem rău cuiva și nu ne iese, iar alteori ne iese dar, surpriză, victimele apreciază și ne mulțumesc… ce vreau să spun aici este că la urma urmei nu avem niciun control asupra a ceea ce se întâmplă cu bunele sau relele noastre intenții… cel mai bine ar fi să nu le dorim nimic celor din jur, nici binele nici răul, dar cum naiba să simțim că trăim cu adevărat dacă nu-i stânjenim ?

une réflexion faite suite au visionnement du film japonais Okuribito (Departures, 2008).
je le dis sans grande joie, mais la goujaterie peut devenir le dernier rempart contre la mondialisation. notre planète peut être sauvée de l’uniformisation des cultures grâce aux rustres. car c’est dans la résilience de la balourdise, dans la force de gens simples d’être réfractaires au changement que se trouve le salut de la diversité. les élites, la petite bourgeoisie, les gens éduqués, polis et sans aspérités, adoptent de plus en plus des valeurs et des attitudes communes. prenez un cadre chinois, indien, français, mexicain et sénégalais, installés dans leur loft aseptisé, ikea-tisé, aspirant tous aux mêmes conneries appelées génériquement confort. des différences subsistent, bien sûr, mais l’essentiel de leur train de vie est déjà uniformisé. ils sont désormais capables de se rencontrer sur nombre d’activités communes, et, plus important encore, ils partagent de plus en plus de codes comportementaux. d’ici 2050, ils seront tous fast-food-isés, sensibilisés à la mode bio, à l’écologie, bluetooth-isés jusqu’à la moelle. tout ça pendant que le plouc japonais regardera comme un extraterrestre le plouc mexicain. c’est assez dur de le constater, mais je pense que le manque de culture individuelle contribuera fortement au maintien de la culture communautaire, puisque les spécificités culturelles sont aujourd’hui aspirées dans le malaxeur qui produit la chair à saucisse du hot-dog appelé mondialisation.
enfin, regardez le film, vous comprendrez mieux.

o mică reflexie după vizionarea filmului japonez Okuribito (Departures, 2008). o spun fără prea mare bucurie, însă se prea poate ca bădărănia să fie ultima stavilă împotriva mondializării. planeta noastră ar putea fi salvată de la uniformizarea culturilor grație neciopliților. și asta pentru că salvarea diversității se află în reziliența mitocăniei, și în forța oamenilor simpli de a se arăta îndăratnici la schimbare. elitele, mica burghezie, oamenii educați, politicoși și fără asperități adoptă din ce în ce mai multe valori și atitudini comune. luați un corporatist chinez, indian, francez, mexican și senegalez, instalați în loftul lor aseptizat, ikea-tizat, aspirând cu toții la aceleași tâmpenii numite generic confort. mici diferențe mai rămân, desigur, dar esențialul traiului lor este deja uniformizat. acești oameni din cele patru colțuri ale planetei sunt capabili să se întâlnească în câmpul unor numeroase activități comune. deasemeni, ei împărtășesc din ce în ce mai multe coduri comportamentale. până în 2050, vor fi cu toții fast-food-izați, sensibilizați la trendul bio, la ecologie, bluetooth-izați până la măduvă. toate astea în timp ce un mojic japonez se va uita ca la un extraterestru la un mojic mexican. este destul de greu de acceptat, însă lipsa de cultură individuală va contribui din plin la menținerea unor rămășițe de cultură comunitară, de vreme ce specificitățile culturale sunt în ziua de astăzi aspirate de malaxorul care produce tocătura cârnatului numit mondializare.
în fine, vedeți filmul, veți putea întelege mai bine.

les textes de v. méritent une réécriture, que malheureusement ni son tempérament ni son orgueil ne permettent. c’est là le vrai gâchis, de jeter des truffes dans une bouillie de lentilles. c’est bien dommage, mais je me rende compte que ruminer ses mots ne s’accommode pas avec la visée thérapeutique qui les engendre dans son cas.

textele lui v. ar merita să fie rescrise, ameliorate, însă din păcate nici temperamentul nici orgoliul său nu i-o permit. în asta consistă adevărata irosire, să arunci trufe într-un terci de tărâțe. este păcat, dar îmi dau seama că rumegatul cuvintelor nu se potrivește deloc cu intențiile terapeutice cu care v. se așează la masa de scris.

la jeune mère avait eu un piercing dans le clitoris, mais au moment de l’accouchement l’anneau s’est pris dans le nez de son bébé. une tradition naquit.

tânăra mamă avusese un piercing în clitoris dar, în momentul ieșirii din pântece, inelul se prinse în nasul bebelușului. o tradiție se născu.