orice lucru, oricât ar fi el de bine făcut, nu poate decât în cel mai bun caz util. însă nu poate rezolva nimic din condiția umană.

en lisant les cahiers de Cioran, je me rends compte que même ses balbu­tiements inaboutis me semblent cent fois plus intéressants que le meilleur des chefs-d’œuvres définitifs.

pentru cineva ca mine, care are un raport atât de impersonal cu cuvintele pe care le așterne pe hârtie, este deosebit de jenant faptul de a formula aproape totul la persoana I. este poate modul meu de a mă asigura că mă eliberez de ele, ca și cum le-aș conduce personal la ieșire și aș încuia ușa / aș întoarce foaia în urma lor.

mă obișnuisem să-mi amanetez exigențele prezentului pentru a obține în schimb mărunțisul speranței într-un viitor mai bogat, mai împlinit și mai împlinitor. multă vreme am purtat astfel cu mine iluzia că într-o zi voi fi capabil să răscumpăr acel nivel de trai dorit la care am renunțat atâta vreme, și că norma­litatea regăsită va oferi un sens neajun­surilor trecute. am renegat trecutul și am escamotat prezentul, în speranța că viitorul va aduce totul la echilibru, că se va stabiliza într-un bine decent.

de curând însă am început să schimb strategia. îmi aleg pepite de valoare ale trecutului pe care le valorizez și le tezaurizez, mai ales atunci când ele și-au dovedit valoarea în ciuda contextului lor ostil de moment. deasemeni, am restrâns mult inves­tițiile în viitor, folosindu-mi capitalul simbolic pentru conso­lidarea unui prezent cât mai consistent cu ideile pe care mi le fac despre norma­litate. fiind total ieșit din câmpul statistic al normalului, am respon­sa­bi­litatea dar și avantajul de a-mi defini singur o norma­litate (cu un grad ridicat de perso­na­lizare). pe cât de dificil pe atât de benefic este efortul acesta de a-mi stabili propriile norme.

Cioran spune că, spre deosebire de alți autori, ce folosesc ceea ce este mai pur în ei pentru a scrie, el nu poate utiliza decât reziduurile sale. scriitura sa este purifi­catoare prin curățirea ființei de deșeuri. Cioran se simțea poate mai pur după umplerea paginii, pe când cei care se străduiesc să elimine sau să revele partea lor cea mai pură trebuie să se simtă mai “lumești” la încheierea efortului de distilare a sublimului din ei.

în ceea ce mă privește, am resimțit dintru bun început frazele pe care “trebuia” să le scriu (dar pe care am omis de nenumărate ori să le scriu) ca pe niște copii străini al căror destin era să mă traverseze și de care era mai sănătos să mă debarasez prin scris. frazele mele mă transcend, vin de nu știu unde și le vreau plecate spre nu contează unde. probabil că aceasta este în parte și explicația firavului interes pe care îl resimt în a le face publice, de teamă să nu fiu considerat într-o poziție de impostură de vreme ce la niciun moment dat nu îmi pot aroga vreun drept auctorial sau de proprietate asupra lor.

Celan a toujours eu le choix, sans jamais avoir vérita­blement le choix, de prendre l’allemand comme langue confi­den­tielle. l’abandonner, après avoir intimement structuré son être en utilisant ses briques séman­tiques, pourquoi pas après tout, mais au profit de quoi ? aucune autre langue à la portée de la voix ne brillait de son temps aussi fort que l’allemand. un roumain certes charmant mais trop provincial ou alors un retour en arrière vers un yiddish qui l’aurait placardé encore plus à cette condition bidimen­sionnelle à laquelle s’employait à le faire l’antisémitisme de l’époque avec le juif traditionnel.

azi am plâns ca un copil la statuia lui Eminescu din Cernăuți, desco­perită din întâmplare. trecusem de câteva ori pe lângă ea dar nu asociasem fanto­matica figură a prea efemi­natului personaj* cu poetul descă­lecător de limbă… atent să citesc în chirilică numele perso­na­lității de bronz, am ridicat privirea și mi-am întrerupt atenția asupra calda­râmului. iar trotuarul cernăuțean nu iartă : instantaneu am fost victima unei parșive denivelări de asfalt. mi-am scrântit glezna și o durere acută m-a fulgerat până în bulbul rahidian. a trebuit să mă opresc, să mă reculeg, să suspend piciorul încercat în aer, și să plâng ca un copil de durere. curio­zitatea mea culturală o să mă piardă într-o zi…

* — nu știu prin ce proces mintal, câțiva sculptori români, puși în fața comenzii de a înfățișa geniul eminescian, adoptă aceasta repre­zentare grețoasă de fătălău frumos din poveste, de parcă pe poet l-ar chema Efeminescu…

mon guide m’avoue — il tient ça de source sure — que la jolie bâtisse qui porte une jolie plaque la mentionnant comme la maison natale de Celan est en fait une fausse, la vraie étant celle juste à côté, moins belle. bah alors, je minimalise, si ça se trouve, la vraie chambre qui à vu naître Celan est, elle aussi, juste à côté, collée à celle que l’on présente au public. qu’importe quelque mètres d’écart et un minable mur mitoyen à l’échelle de l’histoire ?

i s-a făcut atât de mult rău și atât de multă nedreptate acelei comunități evreiești ce a înflorit în Cernăuțiul de până în 1945, încât există o jenă când se pune problema recuperării și a comemorării lui Celan. stăpânii actuali ai locului sunt destul de străini situației pentru ca senti­mentul imposturii laudelor să nu fie jenant. germanicii au o muscă de dimensiuni kafkaiene pe căciulă, iar românii l-au șicanat atât de mult pe domnul Ancel încât le este cam peste mână să se poată mândri cu genia­litatea poetului nefericit până la sinucidere.

centrul cultural Paul Celan din Cernăuți, un orfan firav agățat cu mânuțele lui rahitice de cele două mamele doldora dar cu orificiul zgârcit, una austriacă și una germană, nu dispune de niciun document despre Celan.

materia nu este decât artificiul falacios prin care neantul se pune în valoare.

prochain arrêt : La réussite — Terminus; merci d’avoir voyagé sur nos rails.

celor care mă acuză că nu mă mai realizez odată, am o veste bună să le dau : m-am realizat deja, în 2008, doar că a durat numai câteva luni, din 2009 încoace sunt pe cale să mă dez-realizez. până la urmă cine a hotărât că realizarea trebuie să fie irevo­cabilă ? viețile noastre nu sunt niște monumente de granit, ce trebuie să rămână neclintite odată terminate. un trai desăvârșit ar trebui să fie un trai mereu de săvârșit.

a resimți un început de pasiune la vârsta mea este la fel de ridicol ca un mugur singuratic ce ar apărea direct pe trunchiul greu încercat de timp al unui copac secular. ridicol poate, însă nu mai puțin natural.

il y en a de ceux qui semblent nous signifier sur le niveau méta de leur jactance : “si de toute façon en parlant on emmerde les autres, autant parler de soi-même.”

să ai elan sufletesc să îmbrățișezi orice cauză, dar oricare cauză să ți se pară de consistența unui balon de săpun.

sunt martor la două evenimente care mă surpind prin natura lor “old school” :

- accident de circulație. un autoturism a trântit un ins cu capul de asfalt. în soarele prânzului, corpul său oscilând cu un tremur aproape imper­ceptibil între viață și moarte. o existență “prăfuită” la propriu, sânge amestecat cu țărână. universul își continuă impasibil expan­siunea, sub privirile apatice a trei polițiști și sub încercările neînde­mâ­natice de a-l resuscita ale unei pioase gospodine.

- transfer de deținuți. ora 9 dimineța, în fața arestului poliției, un efectiv de organe de ordine descarcă dintr-o dubă trei infractori încătușați. unul dintre polițiști are un câine-lup care reactionează foarte violent strict în momentul în care delic­venții trec prin fața lui după ce sunt coborâți, cu pauze, unul câte unul, din dubă. deși sunt prezenți vreo 30 de spectatori, iar polițistul care reține din zgardă câinele în salturile sale se află la câțiva metri buni de dubă, înconjurat de mulțime, remarc pe fețele arestaților un zâmbet ce nu este perturbat decât un moment, acela al trecerii lor prin dreptul câinelui.

reușesc în sfârșit să pun degetul pe ceea ce mă atrage la poetica lui Celan. ca și în cazul lui Blanchot, cu care m-am confruntat acum 2 ani, mi se pare că amândoi duc o politica de epurare cu intenție de exter­minare a discursului (dealtfel singura posibilă după mine). iată ce spune Theodor W. Adorno : “poemele lui Celan vor să exprime maxima oroare prin mijlocirea tăcerii. însuși conținutul lor de adevăr devine, astfel, negativul său. ele încearcă să reproducă un limbaj ce se afla sub limbajul neputincios al ființelor umane, și astfel sub nivelul oricărui limbaj organic : acela al morții vorbind despre pietre și stele. ultimile rudimente de organic sunt lichidate…” (Asthe­tische Theorie — Gesammelte Schriften)

mă întreb numai dacă ororarea și injus­ti­fi­cabilul istoric al holocaustului sunt cu adevarat necesare pentru a ajunge la această viziune. oare nu se poate constata absurdul vieții decât dacă suntem martorii unui genocid apropiat ? oare doar un destin personal cu deosebire de chinuit poate să ne împingă să declarăm imposi­bi­litatea de a găsi un sens existenței ?

în plus, percepția criticii despre opera sa contrazice oarecum deschiderea levinasiană pe care Celan o încearcă în cazul orientării poemului către un Altul, de vreme ce opiniile generale despre demersul său artistic se pun de acord în a considera că textele sale “are par excellence autonomous, self-referential language structures, abnegating a relation to any world outside them.”

Paul Celan spune că : “poemul năzuiește către un Altul, are nevoie de acest Altul, are nevoie de un inter­locutor. îl caută, i se mărtu­risește.” (Meridianul) — personal nu pot adera la univer­sa­litatea și la ineluc­ta­bi­litatea acestei definiții ale poemului. căci poemul meu nu năzuiește către nimic. în orice caz, cele mai pure si mai reușite poeme ale mele nu sunt altceva decât expresii fără scop sau țintă. demersul meu poetic este echivalent cu a merge singur printr-o pădure în beznă și a mă lovi de nonsensuri contondente. poemele mele sunt doar urlete, pandante reflexe la senzații resimțite. nu urlu pentru nimeni; desigur, mi-ar place să fiu auzit, dar producția strigătului meu nu este orientată spre nimeni.

ucrai­nienii de la hostel nu au deloc simțul intimității verbale… toate detaliile care mi-ar fi mânjit creierul și memoria dacă aș înțeles vreo boabă din limba lor… chiar și așa, la adăpostul barierei lingvistice, mi se pare că am fost, involuntar, părtaș la prea mult…

afară e vopsit gardul, însă înăuntru nu e niciun leopard, ci doar o sârmă de rufe cu chiloți puși la uscat…